E seară, a mai trecut o zi lungă, lungă în care nu am remarcat nimic decât frigul ce mi-a pătruns adânc în suflet și în corp. Mă delectez cu una dintre puținele plăceri de care încă mă bucur cu adevărat, un duș fierbinte. Apa caldă ce cade pe mine îmi încălzește încetul cu încetul sufletul și-mi liniștește mintea.

Aproape împăcat cu mine însumi ies din baie și dau să intru în sufragerie, dar, surprinzător nu mai sunt la mine acasă ci în cu totul altă parte, în iad. Nu știu cum am ajuns aicea, poate faptul că nu am vrut să stau de vorbă cu cele două doamne ce mi-au lăsat broșura cu întrebarea apocaliptică, ”Va supraviețui această lume”, sau poate că nu am mai mers la biserică de mulți ani sau poate…

Gândurile îmi sunt întrerupte de un domn ce pare foarte prezentabil:

-Bună ziua,eu sunt un Demon.

-Bună ziua domnule Demon, răspund eu politicos, pentru că așa am fost educat.

-Bănuiesc că știi că te afli în Iad, îmi spuse Demonul.

-Nu sunt chiar așa sigur că sunt în Iad, nu de alta dar abia ce am ieșit din baie și apoi eu am fost în Iad astă vară.

-Nu, nu te afli în Iad, chiar dacă nu-ți vine să crezi.

-Vă cred pe cuvânt, domnule Demon, dar eu am fost în Iad astă vară iar comparativ cu atunci asta mi se pare o plimbare prin parc. Dar să știți că nici acuma nu mă simt chiar foarte confortabil, am încercat eu să-i fac pe plac, pentru că l-am văzut destul de afectat de faptul că nu păream chiar foarte impresionat de Iadul său.

-Să știi că eu te pot ajuta să ieși din acest Iad, îmi spuse mai încrezător în el Demonul. Pot să-ți ofer tot ce vrei tu.

-Chiar tot ce vreau eu nu cred că poți să-mi oferiți , am replicat eu neîncrezător, pentru că eu vreau multe lucruri, dar aș prefera să le realizez singur, nu de alta dar cele primite pe gratis nu prea au mare valoare.

-Aș putea să ți-o ofer pe -EA, îmi spuse secretos Demonul.

-Care EA?

-Cea pe care o dorești tu?

Recunosc că era un Demon foarte bine informat.

-Dar poți so faci și să iubească?

-Pot s-o fac să te dorească atât de tare încât să nu mai poată trăi fără tine.

-Dar poți s-o faci să iubească, am insistat eu. La ce-mi folosește să mă dorească, m-a mai dorit odată și EA și altele, dar tot nu a putut să iubească. Așa că în jurul Ei nu e decât durere și mizerie acuma. Nu vreau să mă dorească, dar aș vrea să poată iubi, chiar și pentru o secundă, să poată uită de toate dorințele Ei meschine și să iubească. Poți să faci asta?

-Și tu ce obții din asta?

-Nimic.

-Dar eu pot să-ți ofer ție ceva, nu altcuiva. Știi, trebuie să-ți zic un secret, eu sunt Demonul tău.

-Nu-i nimic, domnule Demon, am continuat eu să fiu politicos, acuma nu doresc nimic pentru mine, ci doresc multe de la mine, dar promit că atunci când o să doresc ceva o să fi primul la care o să apelez….

Nici nu am băgat de seamă că eram singur în sufrageria mea, cu o cană de ceai fierbinte în mână. M-am așezat pe canapea și m-am învelit cu pătura. Uff, măi Albert, puiul meu drag, a trebuit să-mi dai și mie gripă, uite am febră mare și mai și delirez….

Cuvintele Alzei cazură ca un trăznet peste Alme. Prima dată avu impresia că este

vorba de o glumă, dar uitându-se în ochii ei descoperii o negură urâtă care îi dădu fiori reci și înțelese că vorbea cât se poate de serios.

-          Dar care este motivul pentru care vrei să ne despărțim, întrebă Alme care simțea cum

confuzia îi intunecă mintea.

-           Tu nu vezi că ne-am îndepărtat unul de celălalt, răspunse rece Alza, noi doi nu ne

mai iubim, așa că nu are nici un rost să continuam așa.

-          Cum adică ”nu ne mai iubim”, dar tu ce crezi că iubirea vine și pleacă așa…

-          Știi ce, nu am chef să intru în polemică cu tine, vreau să ne despărțim și cu asta basta.

Pe Alme îl miră nespus tonul dur și impertinent al Alzei așa că o bănuială îi încolții in

minte. Cu inima strânsă o întrebă pe Alza:

-          Tu ai pe altcineva?

Alza se schimbă brusc la față dar negă cu înverșunare. Cu toate astea Alme înțelese totul

și se întristă brusc. Încercă să-i explice Alzei că acuma știe că are pe altcineva, doar că nu putea să înțeleagă de când, Albe era așa de mic și în tot acest timp Alza fusese…. Într-un final aceasta recunoscu că se vedea cu cineva dinainte să rămână gravidă, doar că era ceva nevinovat, sau cel puțin așa vroia ea să creadă că este. Lui Alme îi miji un zâmbet amar în colțul gurii știind că această situație putea să fie oricum dar nu nevinovată.

-          Dar la Albe te-ai gândit? Ce o să se întâmple cu el, întrebă Alme.

-          O să avem amândoi grijă de el și gata, nu suntem nici primii nici ultimii care se

despart și au un copil, îi răspunse rece Alza.

-          Dar de ce ai ales să-l faci cu mine, dacă tot începusei să ai indoieli legate de relația

noastră, puteai să alegi să faci un copil cu cel cu care vrei să pleci acuma, sau nu îl iubești?

-          Ba da îl iubesc din toată inima, este adevărata mea dragoste, spuse Alza hotărâtă.

Pe Alme îl miră nespus ușurința cu care vorbea Alza despre iubire, dar gustul amar pe

care i-l lăsase discuția îl făcu aproape să renunțe, când își adu aminte că este totuși unul dintre cei mai buni alchimiști, așa că privi cu atenție în profunzimea lui Alza și ce descoperii acolo îl miră nespus. Iubirea lui Alza pentru el nu se diminuase deloc, doar că era acoperită de tot felul de gânduri și dorințe meschine. Atunci devenea mai de neînțeles gestul ei, poate era doar confuză, cine știe ce temeri nebănuite s-au declanșat în ea atunci când se hotarâse să devină mamă. Poate era doar o nebunie temporară, cauzată de aceste temeri.

-          Alza, am privit adânc în tine și am văzut că iubirea ta nu s-a schimbat deloc, de ce

faci asta? Poate ar fi bine să te gândești mai bine, nu are rost să pleci de lângă cineva pe care îl iubești doar pentru că ai inima acoperită de gânduri urâte, mai bine curăță-ți inima de toată mizeria asta pentru că altfel oricum nu vei putea fi fericită vreodată.

Alza se lasă cu greu convinsă, dar într-un final acceptă ca Alme are dreptate.

-          Va trebui, totuși să înțelegi un lucru, îi mai spuse Alme.

-          Ce anume?

-          Lucrurile între noi vor fi la fel ca mai-nainte sau chiar mai bune doar dacă îți vei cere

iertare, altfel….

-          Nu am pentru ce să-mi cer iertare, spuse cu aroganță Alza, tu ești la fel de vinovat ca

și mine pentru tot ce s-a întâmplat.

Orgoliu Alzei îi dădu din nou fiori lui Alme, dar acesta rămăsese optimist în puterea iubirii de a schmba natura lucrurilor.

În scurt timp Alza nu-și mai amintea nici numele celui cu care vroise să plece și recunoscu că fusese pe cale să facă o mare prostie, dar cu toate că stia cât de mult îl rănise pe Alme cu gestul ei nu-și ceruse niciodată iertare pentru faptele și vorbele ei de atunci. Acest lucru îl întristă pe Alme mult, dar copilul îi înlătura orice nefericire. Era un băiețel frumos și deștept iar Alme se bucura de fiecare clipă petrecută împreună. Ce îl nedumerea foarte tare era modul foarte rece și distant în care se purta Alza cu Albe. Nu înțelegea cum de aceasta nu se putea bucura de visul ei, copilul.

Trecură câțiva ani așa iar în ciuda eforturilor depuse de Alme care încerca din greu s-o facă pe Alza să se poarte altfel cu copilul lucrurile nu se schimbaseră în mai bine, ba din contra Alza deveni tot mai rece și mai insensibilă, părea că nimic nu o mai mulțumește iar toate eforturile lui Alme de a înțelege ce se întâmplă se loveau de un zid de gheață. Acest lucru îl întunecă de tot pe Alme.

Atunci când Alza veni într-o dimineață să-i spună că pleacă din nou nu îl mai miră pe Alme, așa cum nu îl mai miră nici faptul că umbla cu altcineva de ceva timp. Curiozitatea nativă îl făcu să întrebe câteva lucruri legate despre cel cu care vroia să plece Alza și află că era vorba de un individ abject si ticălos, un om laș  și de nimic, dar care îi oferea Alzei ce avea aceasta nevoie, lingușire.

Alza știa că este o ființă slabă și că dădu-se greș în tot ce făcuse până atunci, dar orgoliu ce crescuse în ea o făcuse incapabilă să-și accepte greșelile, așa că preferă să arunce vină eșecurilor ei pe umerii altora iar asta o făcea să greșească tot mai mult.

Cu toate că se așteptase la asta Alme se simți dintr-o dată distrus. Atâta amar de timp în care încercase să-i deschidă ochii lui Alza iar ea ….

Totul părea că se prăbușește în jurul lui și cu un ultim efort o rugă pe Alza să-l lase pe Albe cu el, să nu-l tărască cu ea în toată mizeria în care se băga. Încercă să-i arate cât de mult însemna pentru el și cât de puțin pentru ea, dar orgoliu o făcu din nou pe aceasta să nu accepte adevărul. Alme simțea furia ce creștea în adâncul lui și se străduia din toate puterile să nu lase iubirea din el să se transforme în ură.

-          Ființă nefericită, îi strigă el, de ce îți sacrifici copilul pe altarul orgoliului și vanității

tale nemăsurate. Lasă ipocrizia la o parte și judecă ce este cel mai bun lucru pentru copil și nu pentru imaginea ta de mamă.

Dar Alza rămăsese neînduplecată, iar disperarea lui Alme creștea pe măsură ce aceasta se încăpățâna și îl târa pe Albe în aventurile ei alături de individul mizerabil cu care plecase.

-          Frumoasă poveste, spuse primul meteorit, dar cam tristă și cam banală, de milioane de

ani ființele din univers pățesc așa…

-          Stai că ea nu se termină aicea, spuse și al doilea.

La scurt timp după ce plecă, Alza se întoarse la Alme și îi spuse că tot ceea ce făcuse

fusese doar ca să-i atragă atenția pentru că el devenise foarte distant cu ea și că își dorește ca ei trei să devină din nou o familie, dar ca să se întâmple asta trebuie ca Alme să o lase să pătrundă până adânc în inimă lui. Alme făcu și acest ultim efort și adună toate sentimentele de iubire pentru Alza și pentru copil și reuși să topească învelișul de titan din jurul inimii lui.

Dar reacția Alzei fu năucitoare. Privi cu nepăsare tot efortul lui Alme și plecă din nou. Stăpânindu-și cu greu furia Alme reuși să o facă pe Alza să înțeleagă câtă nevoie avea copilul lui de el și aceasta acceptă că jumatate dintr-o lună Albe să o petreacă alături de tatăl lui. Era mult mai mult decât putuse spera până atunci.

Dar nu putea înțelege nimic din ce se întâmplase în viața lui. Greșise undeva? Când și cum? Ar fi putut face ceva să nu se ajungă aici? Mai contau toate astea acuma?

Mii de întrebări îi zburau încă prin cap, odată cu multe din cuvintele ei spuse chiar înainte de a se despărții definitiv.

-          Câteodată iubirea nu este deajuns, zise Alza.

Cuvintele erau pe dos de ce spusese Alza cu mult timp în urmă, oare când își abandonase

visul și speranțele si….

Se trezi din nou în fața copacului din curtea Laboratorului și se așeză lângă el, închizând ochii.

-          Am încercat să-ți spun și eu asta, îi zise spiritul copacului. De cele mai multe ori

iubirea nu este deajuns pentru oamenii slabi, nu este deajuns să acopere orgolii și dorințe meschine. Știai de la început că Alza este o ființă slabă, iar tu nu poți să dai nimănui din forța ta. Sunt lucruri pe care oamenii trebuie să le facă singuri. Ai crezut că tu singur poți înfrânge monștri din inima ta dar și din a ei și te-ai înșelat. Ești un alchimist foarte talentat care știe multe lucruri, știai că albul zăpeții nu rămâne niciodată așa…

-          Știu copacule, dar a trebuit să încerc. Nu a fost eșecul meu, eu voi continua să iubesc

de acum înainte pentru că asta îmi va aduce mie fericirea. Ea va continua să fie nefericită pentru că și-a acoperit inima cu orgoliu și vanitate.

-          Până la urmă a dovedit un pic de înțelepciune acest om de metal, zise primul meteorit,

dar erau și alte căi să descopere asta…

-          Nu și pentru el, zise al doilea meteorit, nu și pentru el…….

Dar Alme nu era deloc mulțumit de gestul său. Considera că a procedat corect dar asta nu îl alina deloc. Ochii verzi și înlăcrimați ai Alzei îl urmăreau peste tot. Nu mai putea să se concentreze pe nimic, avea impresia că undeva greșește dar nu reușea să-și dea seama unde. Se plimba zile întregi prin Laborator, fără țintă, gândindu-se numai la spusele lui Alza.

-          Dacă vom fi împreună te voi face cel mai fericit om din lume, îi strigase Alza înainte

sa se desparta de ea.  Gândește-te bine la ce faci, iubirea mea este mai puternică decât natura elementelor din care suntem alcătuiți.

Mii de întrebări i se învălmășeau în cap. Era oare posibil ca iubirea să topească învelișul de titan din jurul inimii lui? Dar să învingă natura schimbătoare a firii lui Alza? Inima ei era fierbinte ca aburul acuma dar va rămâne la fel în timp? În plus, pe zăpada ei albă se puteau lipii cu ușurință tot felul de mizerii, va putea el s-o iubească la fel de mult și atunci cand nu va mai fi la fel de albă și frumoasă? Dar, mai presus de toate, ce este iubirea? Erau atatea lucruri care nu îi placeau la Alza și cu toate astea nu se putea gândi decât la ea, să fie asta iubire?

Miile de cărți pe care le studiase până acuma nu-i mai erau de nici un folos. Ce-i drept se vorbea des despre iubire în acele cărți, dar nu era nimic concret, clar. Toți autorii foloseau numai superlative legate de iubire, dar nici unul nu era în stare s-o descrie. Atunci Alme se hotărî să facă ceea ce i se părea cel mai corect, atunci când nu mai avea repere în afară, se întorcea în el însuși să mediteze.

Ieși din Laborator și se opri în curte, unde la umbra unui copac foarte bătrân se așeză și începu să mediteze. Încercă să-și canalizeze toate gândurile într-o singură direcție și să se gândească doar la iubire. Orice alte gânduri le alungă cu perseverență din minte și atunci când nu mai rămase nimic în minte in afară de ce dorea el, o căldură plăcută îi inundă inima. Simți cum tot metalul din care este alcătuit se topește și se transformă în ceva mult mai frumos și mai pur. O stare de fericire îi inundă sufletul și părea că timpul se oprise în loc. Nici nu știa de cât timp stătea acolo, când în fața lui descoperi un bătrân de lemn ce îi zâmbea blajin.

-          Cine ești, întrebă Alme?

-          Sunt Spiritul Copacului, spuse acesta și pentru că am văzut dilemă în care te găsești

m-am hotărât să-ți dau câteva sfaturi. Am trăit multe secole și am văzut multe lucruri, de aia poate îmi asculți sfaturile.

-          Orice sfat îmi este binevenit, spuse Alme, adevărul este că sunt într-o mare dilemă.

Am văzut cât de puternică este iubirea, ea poate să topească și învelișul de titan din jurul inimii mele, dar, în același timp există umbra unei îndoieli, umbră pe care am văzut-o în ochii verzi ai Alzei.

-          Despre asta vreau să-ți vorbesc și eu, spuse Spiritul Copacului. Iubirea este foarte

puternică, doar atunci când este împărtășită, altfel ea poate genera foarte multă suferință. Nu uită că, deși toți oamenii vorbesc despre iubire și o doresc, puțini sunt în stare s-o cunoasca și, mai ales, să o recunoască. Doar cei cu adevărat puternici pot s-o urmeze, majoritatea o acoperă cu pasiuni trecătoare și dorințe meschine. Nu uita, iubirea este cel mai mare dar, sau cel mai mare chin….

Alme se trezi din meditație brusc și privii cu uimire la bătrânul copac ce stătea liniștit și înțelept în fața lui. Dar hotărârea lui era deja luată.

O căută pe Alza și o găsi chicotind cu un băiat ce părea foarte încrezut. Când îl văzu, Alza se întristă și își intoarse mândră privirea, dar Alme o luă de mână și îi spuse:

-          Am descoperit tot ce aveam nevoie să știu, acuma sunt hotărât să lupt pentru iubirea

noastră.

-          Bine, spuse Alza fericită, dar atunci trebuie să-mi accepți toate condițiile.

-          Ce condiții, întrebă mirat Alme?

-          Vreau să ne căsătorim și să facem un copil, răspunse hotărâtă Alza.

-          Bine, sunt de acord, dar să știi că un copil înseamnă o mare responsabilitate.

-          Iubirea noastră o să-l protejeze de orice rău, zise hotărâtă Alza.

Curând după această discuție cei doi se căsătoriră și Alme era cel mai fericit om din

Lume. Hotărâseră și când să conceapă copilul și numele pe care să il pună, Alza hotărând numele dacă era băiat iar Alme dacă era fetiță. Toate aceste planuri îi produceau multă bucurie și se simțea mai viu ca niciodată, din această cauză atunci cand Alza veni și îi spuse că nu ar mai vrea să facă copilul îl luă total prin surprindere pe Alme.

-          Dar ce s-a întâmplat, de ce nu mai vrei un copil, este visul tău și …. Nu mai înțeleg

nimica…

-          Nu s-a întâmplat nimica, spuse Alza cu privirea într-o parte.

-          Draga mea, dacă ai îndoilei asupra relației noastre atunci nu mai are rost să facem nici

un copil, spuse Alme, dar dacă îți este doar teamă de ce înseamnă un copil atunci aceleași temeri le vei avea oricând te vei hotărâ să procreezi.

-          Nu am nici o îndoilală legată de relația noastră spuse Alza hotărâtă, a fost doar o clipă

de nebunie, hai să facem copilul.

Alme privi cu atenție la Alza și observă că invelișul ei căpătase nuanțe gri verzui, ceea ce îl miră nespus. Până și ochii i se întunecaseră un pic, ceea ce îi dădu un mic fior.

-          Ești sigură că vrei să facem un copil, insistă Alme. Dacă e ceva ce te neliniștește între

noi doi, poate ar trebui să ne despărțim. Un copil este o ființă ce merită toată dragostea noastră, nu are rost să-l facem dacă nu suntem siguri de iubirea noastră.

-          Nu am nici o îndoială legată de iubirea noastră, te iubesc la fel ca la început și copilul

va fi fericit alături de noi, o să vezi, spuse Alza fericită.

Alme privi în ochii ei verzi și își regăsi liniștea.

Copilul apăru pe lume la începutul toamnei următoare, iar odată cu el Alza se schimbă radical. Nu mai râdea, nu se mai bucura de nimic, orice ar fi încercat Alme să facă nu era niciodată de ajuns. Nici măcar copilului nu-i acorda atenția și dragostea pe care Alme se așteptase să le ofere. Învelișul Alzei devenii tot mai gri, cu tot felul de nuanțe verzi și galbene ce îi dădea un aspect urât, tot mai urât. Iar când copilul lor, pe care îl numiseră Albe, împlini câteva luni, Alza îi spuse lui Alme:

-          Vreau să ne despărțim.

(va continua)

Habar n-am încotro se îndreaptă viata mea, dar mintea mea nebună caută un sens în ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii 11 ani. Tot ceea ce am găsit este o poveste pe care oricât de mult m-am chinuit s-o transform într-una magică, alții au insistat și au și reușit s-o transforme într-una absurdă. Vă prezint prima parte a acestei povești, care nu are sens decaât pentru mine și Albert acuma, altcineva, pentru care ar fi putut să aibă sens alegând să nu…

Pentru cei care vor citi această poveste până la capăt, voi încerca să găsesc până la final o învățătură, ceva, dar în cazul în care nu voi reuși, lucru foarte probabil, bucurați-vă măcar de o poveste frumoasă.

Apa și metalul

            În universul nesfârșit se întâlniră la marginea unei nebuloase doi meteoriți ce străbăteau de milioane de ani galaxiile. Fericiți de întâlnire se întrebară reciproc dacă au mai aflat ceva interesant, dacă a existat ceva ce le-a atras atenția în peregrinările lor.

-          Eu nu am întâlnit nimic spectaculos în călătoria mea, spuse dezamăgit primul

meteorit.

-          Atunci fi bucuros că m-ai întâlnit, spuse cel de-al doilea, pentru că eu am să-ți spun

cea mai frumoasă poveste. O stiu de la un fir de lumina care m-a însoțit o bună bucată din drum.

Cică, undeva pe o planetă, într-o galaxie nu foarte departe de aici trăia odată un băiat de metal pe nume Alme. Lumea lui era alcătuită numai din astfel de ființe, construite din metal, lemn, pamânt sau apă, iar cel care le construise era unul dintre cei mai vechi si mai puternici zei din univers, poate chiar unicul, pe numele lui Marele Mecanic. Trebuie să spunem că toate ființele de pe planetă erau construite din aceste patru elemente, dar existau unele mai speciale care erau construite doar dintr-un singur element, cum era și cazul băiatului nostru.

Băiețelul nu părea foarte deosebit de ceilalți băieți de o seamă cu el, doar că era mult mai curios și mai dornic să învețe lucruri noi. În același timp avea darul de a nu se opri niciodată la suprafața lucrurilor ci să se uite în profunzimea lor, descoperind taine ascunse înțelegerii celorlalți. Dar în rest era la fel de normal precum erau și ceilalți și își trăia viața în același ritm și experimentând aceleași lucruri ca orice alt om de pe acea planetă. La fel ca toți oamenii de metal și băiatul nostru avea o voință de fier, iar asta împreună cu darul său îl făcea capabil să schimbe natura lucrurilor. Cu alte cuvinte putea să transforme, ce-i drept în cantitați mici, elementele între ele și, în mod natural băiatul nostru se făcu alchimist. Alchimiștii erau acei oameni care căutau să dezlege tainele universului pentru a le împărtăși celorlalți oameni, ajutându-i să își găsească menirea și astfel să devină mai împliniți.

Timpul trecu și băiatul nostru deveni un tânăr alchimist foarte respectat de cei din jurul lui, pentru că darurile cu care era înzestrat îl facea unul dintre cei mai buni din tagma lui. În plus firea lui blândă și prietenoasă erau suficiente pentru oricine ca să-l îndrăgească imediat, iar toate aceste lucruri îl făceau pe Alme să fie mulțumit de viața lui. Exista totuși umbra unei neliniști căreia nu reușea să-i găsească nici o alinare, dar era atât de vagă încât nu-i dădu prea mare importanță.

Alchimiștii obișnuiau să lucreze într-o clădire mare numită Laborator, iar în curtea și grădina din jurul acesteia se întâlneau cu oamenii doritori să afle din misterele universului. Lui Alme îi plăcea să stea în curte mai mult decât în Laborator, pentru că i se părea mai  plăcută căldura cu care îl înconjurau oamenii decât răceala misterelor ascunse în camerele Laboratorului. Într-una din zile Alme avu senzația ciudată că îl privește cineva cu insistență și deși era obișnuit cu această senzație, de data asta avu impresia că este ceva mai mult decât de obicei. Privi cu băgare de seamă în jur și observă o fată de apă, cu învelișul dintr-o zăpadă albă și imaculată ce îl privea cu niște ochi mari și verzi. Alme îi zâmbi, iar fata de zăpada se fâstâci și se ridică să plece, dar înainte să iasă din curtea Laboratorului mai întoarse odată capul și îi zâmbi.

Ce îl miră cel mai tare pe Alme, fu căldura care-l cuprinse după acest zâmbet, căldură ce-l urmări întreaga zi și îi dădu o senzație de neliniște. Părea că vechea lui neliniște se amplifică de mii de ori și ochii mari și verzi a fetei de zăpadă îl urmăreau și în somn.

În zilele următoare o zări de mai multe ori pe fata de zăpadă prin curtea și grădina Laboratorului dar nu avu deloc prilejul să-i vorbească. Într-o zi, însă, ea se apropie de el și îi întinse mâna:

-          Salut, numele meu este Alza, spuse ea cu o voce cristalină.

-          Salut, eu mă numesc…

-          Alme, îi luă vorba din gură Alza. Știu cum te numești, te urmăresc de ceva timp

pentru că te plac și cred că și tu mă placi. Dacă nu ai nimic împotrivă mă gândeam să ne plimbăm puțin împreună.

Pe Alme îl miră foarte tare curajul fetei ce părea, de altfel, destul de timidă și acceptă să se plimbe prin grădina Laboratorului. Ceva ciudat se petrecea în mintea lui Alme, cu cât petrecea mai mult timp alături de Alza cu atât se simțea mai liniștit și mai fericit, dar cu toate astea nu uita că Alza era o fata alcătuită numai din apă, așa cum el era construit numai din metal, iar o unire a celor două părea aproape imposibilă.

Dar timpul trecu peste cei doi iar Alme și Alza se simțeau mai fericiți ca niciodată, cu toate că în inima lui Alme începu să încolțească o urmă de îndoială. Alza, care era extrem de sensibilă simți această tristețe din inima lui și nu știa cum s-o aline.

-          Ce este cu tine, iubitul meu, îl întrebă ea într-una din zile?

-          Îmi este teamă, draga mea.

-          De cine îți este teamă?

-          Îmi este teamă de ce se întâmplă cu noi și de ce o să se întâmple.

-          Ce anume se poate întâmpla? Eu te iubesc și tu mă iubești, nimic nu se poate

întâmpla, spuse încrezătoare Alza.

-          Dar poate iubirea să treacă dincolo de elementele din care suntem alcătuiți? Cum o să

se împace metalele din care sunt eu alcătuit cu apa din care ești tu alcătuită?

-          Dar mie îmi plac metalele din care ești alcătuit. Îmi place că inima îți este din aur și

că ai o voință de fier. Mi-ar plăcea și mie să am o voință de fier, pentru că a mea este ca apa, nestatornică.

-          De asta îmi este teamă, draga mea, spuse cu tristețe Alze, de această nestatornicie a

ta, nestatornicie datorată naturii elementelor din care ești construită. Ce-i drept și mie îmi place cum reușești să te mulezi pe orice situație și să treci cu atâta ușurință prin viață. Eu lupt pentru fiecare lucru din viața mea și încerc să-l modelez după voința mea, ceea ce nu-mi reușește întotdeauna și mă întristează.

-          Înseamnă că ne potrivim unul cu celălalt, tu o să mă ajuți cu voința ta de fier iar eu o

să te învăț să fi mai maleabil, spuse Alza.

-          Îmi pare rău, dar nu cred că putem face asta. Sunt alchimst de atâta timp și nu am

auzit pe nimeni în stare de așa ceva. Cred că este mai bine să ne despărțim acumă cât nu suntem foarte atașați unul de celălalt, mai târziu ne va fi mult mai greu să facem asta.

-          Dar nu are nici un sens să ne despărțim acuma, spuse cu tristețe în glas Alza. La ce

ne-ar folosi? Am putea încerca măcar să luptăm pentru iubirea noastră.

-          Este o iubire imposibilă, spuse cu hotărârea dată de miile de cărți citite, Alme. Mai

bine să ne despărțim acuma, mai târziu când va mai apărea și un copil lucrurile vor fi mult mai complicate.

-          Cum poți să fi atât de rigid, întrebă cu disperare Alza. La ce îți folosesc miile de cărți

citite și tot bagajul de cunoștințe adunate dacă nu ești în stare să înțelegi cea mai puternică forță din acest universe, IUBIREA. De ce nu ai încredere în ceea ce simți? De ce trebuie să gândești totul?

-          Nu există nimeni care să fi înțeles această forță. Nu-mi pot baza viața pe ceva atât de

vag și de neînțeles precum iubirea. Nici tu nu știi prea bine ce înseamnă. Crezi că o să fie suficientă pentru ați înfrânge firea nestatornică, doar ești apă?

Și Alme se ridică de lângă Alza și plecă, hotărât să nu se mai întoarcă niciodată la ea.

Va continua.

Era o poveste veche care imi place foarte mult.

Se spune ca un om ce calatora prin lume cautand sa se desavarseasca spiritual, obosit si deznadajduit de atatea incercari ratate de a-si atinge scopul, se opri la marginea drumului langa un copac. Acolo, printre frunze zari un paianjen care isi construia panza si pe care aproape o terminase. Omul astepta pana paianjenul termina panza dupa care o distruse. Paianjenul se reapuca din nou de treaba si isi reconstrui ceea ce fusese stricat. Omul ii mai strica odata panza si paianjenul reincepu munca de la inceput. si tot asa de 7 ori. Atunci omul isi spuse “acest paianjen este mai intelept si mai puternic decat mine, pentru ca de 7 ori i-am stricat panza si tot de atatea ori s-a reapucat s-o construiasca, eu m-am lasat doborat dupa prima greutate”. Asa ca se ridica si porni din nou in calatoria pe care o incepuse.

Povestea este frumoasa mai ales ca ne arata cat de dornici suntem sa renuntam, chiar si la celel mai nobile si mai bune lucruri din viata noastra atunci cand dam un pic de greu. Stiu ca am pornit pe un drum greu si astazi imi vine sa renunt si sa ma intorc de unde am plecat, dar cred ca ar fi o greseala sa renunt acuma. Stiam ca nu va fi usor si ca nu voi fi deloc menajat pe acest drum asa ca nu am de ce sa ma plang, trebuie sa ma ridic si sa merg mai departe.

Dar, lucru extrem de important, este un drum pe care nu-l fac singur. Alaturi de mine se afla deja cineva, iar greutatea consta in faptul ca nu reusim sa parcurgem acest drum in acelasi ritm. Nu cred ca exista cale de intoarcere pentru nici unul dintre noi, dar cateodata simt ca ar fi mai usor sa abandonez totul. Dar stiu ca este doar o parere, pentru ca daca fug acuma, voi fi un las si esecul acesta ma va urmari toata viata, deoarece este cel mai grav dintre toate, anume acela ca nu am fost ……..sunt multe de completat pe linia punctata: tata, iubit, prieten sau in final om. Am fost doar un las si un egoist care a nu plecat pentru ca a dat de greu ci a cautat o cale cat mai usoara si daca se poate cat mai usurateca de a rezolva lucrurile. Dar nu astazi, astazi inca mai lupt, astazi inca mai ma ridic, pentru ca am pentru ce sa fac asta.

În seara asta nu am să scriu nici un fel de pledoarie, doar o poveste chinezească despre imperfecţiune şi o poezie de Nichita Stănescu, oarecum pe aceeaşi temă.

Bătrâna şi ulciorul

Era odată o bătrânică ce avea 2 ulcioare cu care căra apă ca să-şi ude grădina de legume. Dar, în timp ce unul dintre ulcioare era perfect, cel de-al doilea era crăpat şi din această cauză, de fiecare dată ajungea la grădină doar cu jumătate din apă. Într-o zi, ulciorul crăpat i-a spus bătrânei:

-Îmi pare atât de rău că te chinui cu mine şi că jumătate din apa pe care o iei de la râu se pierde pe drum.

-Nu-ţi face probleme, îi spuse bătrâna, ştiam de mult  de imperfecţiunea ta, dar pe partea ta de drum am sădit flori pe care tu le uzi de fiecare dată când car apă. Eu culeg acele flori şi le duc în casă, iar florile îmi înseninează toată viaţa.

Poezia lui Nichita Stănescu este asta:

Lecţie despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Aşa cum sunt acum nu mai ştiu nimic despre nimeni şi mai ales despre mine. Am impresia că mă uit în fiecare moment care trece peste mine şi că în curând nu va mai rămâne din mine decât o amintire în minţile celor care încă mă mai ştiu. Aştept clipa când pot să mă ridic din nou şi să scutur cenuşa de pe mine ca să pot să-mi iau zborul…

Una dintre cărţile ce mi-au plăcut cel mai mult este Străinul lui Camus. În această carte personajul principal uită ce inseamnă să fie viu, nimic nu-l mai mişcă, nici măcar moartea mamei lui, dar atunci când, dintr-o întâmplare stupidă, este condamnat la moarte îşi regăseşte trăirile şi înţelege din nou ce înseamnă să fii viu. Cred că este o alegorie şi Camus a vrut să spună că doar atunci când eşti pe punctul de a pierde totul începi să le preţuieşti cu adevărat.

Şi eu sunt pe punctul de a pierde tot ce este mai important în viaţa mea şi chiar dacă alţii pot fii învinuiţi pentru asta nici eu nu sunt lipsit de vină. În primul rând pentru că am uitat cât de importante sunt gesturile mărunte şi cât de multe spun ele. O mângâiere sau un cuvânt spus când trebuie sunt mai importante decât un cadou scump sau decât o sumă de principii în care, în afară de câţiva nebuni precum subsemnatul, oricum nu mai crede nimeni.

La fel şi astăzi, dorind să ajung mai repede la capătul nopţii care încă mă mai înconjoară, am încercat să grăbesc lucrurile, în loc să am răbdare ca ele să se întâmple în ritmul lor, un ritm care nu este deloc lent, aşa cum aş putea fii tentat să cred. În ultimele 2 săptămâni lucrurile par a lua o cu totul altă turnură şi minciuna pare să-şi piardă din forţă, iar odată cu ea va dispărea şi ura şi suferinţa. Am zis pare, pentru că încă nu ştiu ce se va întâmpla peste 2 săptămâni, dar măcar acuma există speranţa că se poate găsi o soluţie care să fie bună pentru toţi.

Oricum, după ce am fost certat rău (poate şi cu un pic de răutate) pe bună dreptate pentru insistenţa mea am  vrut să mă culc, dar uitându-mă mai atent am observat că, tot cea care mă certase  a făcut şi un gest ca să mă mângâie, ceea ce, in ciuda a tot ceea ce mi-a spus în seara asta, este o dovadă de dragoste, iar pentru asta nu pot decât să-i mulţumesc.

Şi, astfel, cel puţin pentru 2 săptămâni, somnul meu va fi ceva mai liniştit, iar visele mele vor fii pline de speranţă. Cel mai mult sper, însă, să nu mai fiu niciodată un străin în viaţa mea.

De ceva timp am impresia că trăiesc o telenovelă a cărui scenarist este beat criţă. Cu toată confuzia în care mă scald şi în care reuşesc cu greu să păstrez o brumă de luciditate, constat că par mai normal decât cei care par a avea o existenţă liniştită.

Poate pentru că liniştea este doar în aparenţă, deoarece, deşi multă lume blamează minciuna şi goana după aparenţe în care se scaldă membrii societăţii noastre nu văd pe prea multă lume dornică să iasă din superficialitate. Este uşor să scrii câteva mesaje despre lume, dar mai greu este să-ţi însuşeşti şi să conştientizezi aceste mesaje.

Adevărul este că, în esenţă, toţi avem aceleaşi temeri şi cam aceleaşi aspiraţii, doar că ne e teamă să le recunoaştem, iar din această teamă se naşte ipocrizia şi, evident alegem aparenţele în locul profunzimii. Este dificil să recunoşti că îţi doreşti pe cineva sincer şi cald lângă tine, pe cineva pe care să te poţi baza atunci când îţi este greu, dar câţi dintre noi putem să fim ceea ce ne dorim de la celălalt. Câţi dintre noi suportă să audă adevărul, mai ales atunci când el nu ne este favorabil? Este mult mai uşor să asculţi o linguşeală “prietenească” decât un adevăr dureros, care poate suna ca o dojană.

Aşa este cum zicea o prietenă, este mai uşor să construim împreună decât separat, dar, din păcate, chiar şi atunci când suntem împreună tot separat construim. De ce? Pentru că pare mai uşor. Este atât de dificil să-ţi deschizi sufletul către cineva, să-i spui toate dorinţele tale şi visele chiar şi atunci când ele par a fi comune.

Există vreo soluţie? Nu ştiu şi oricum nu cred că este colectivă. Ţine de fiecare să-şi recunoască limitele şi să încerce să şi le depăşească. Oare merită efortul? Eu cred că da, dar asta ţine de fiecare.

Zilele trecute am avut o polemica cu un prieten legat de zodii si de influenta astrelor asupra fiintelor vii in general. Nu cred în predestinare si, prin urmare, nici in horoscop. Imi este greu sa cred ca într-o anumită zi ţi se va întâmpla un anumit lucru, dar influenţa câmpurilor electromagnetice ala corpurilor cereşti asupra fiinţelor vii este demonstrată de fapte mai mult decât evidente, lupii care urlă când este lună plină, plantele care cresc mai repede în aceastăî perioadă sau chiar durerile de cap pe care le încearcă unii dintre semenii noştri în anumite momente ale anului.

Prijn urmare cred că există o anumită influenţă a astrelor asupra determinării caracterului unui om, dar nimic mai mult. În perioada când mă preocupau mai mult aceste lucruri, am reuşit să găsesc nişte criterii de împărţire a zodiilor şi de atunci folosesc aceste criterii pentru a aşeza o anumită zodie între anumite repere, atât şi nimic mai mult, dar de cele mai multe ori îmi este suficient.

Hai să explic aceste repere. Grecii au împărţit zodiile după elementele subtile, pământ, apă, foc, aer, iar indienii, prin tantrism au asociat primelor 4 ceakre câte un element subtil, astfel:

-prima ceakră de bază, a pământului, îi corespund zodiile Fecioară, Capricorn şi Taur;

-a doua a apei, a senzualităţii, îi corespund Peşti, Rac şi Scorpion;

-a treia de foc, a egoului, îi corespund Săgetător, Berbec şi Leu;

-a patra de aer, a inimi, îi corespund Gemeni, Balanţă şi Vărsător.

Tot indienii au împărţit toate lucrurile din univers după trei tendinţe, satva- înţelepciune, gândire lumină, rajas-acţiune, dinamism, forţă, tamas-inerţie, stabilitate. La fel sunt şi zodiile împărţite:

-zodii satva sunt: Fecioară, Peşti, Săgetător şi Gemeni;

-zodii rajas sunt: Capricorn, Rac, Berbec, Balanţă;

-zodii tamas sunt: Taur, Scorpion, Leu şi Vărsător.

În fine chinezii au imprţit toate lucrurile in yin şi yang, adică feminin şi masculin, astfel zodiile yin sunt cele de pământ şi de apă iar cele yang sunt cele de foc şi de aer.

Prin urmare, folosind aceste criterii putem trege nişte concluzii despre orice zodie, de exemplu Săgetător, este o zodie yang, de foc şi satva, prin urmare cei născuţi in această zodie au personalităţi puternice, cu principii bine definite, dar oarecum egocentrici, care au tendinţa să-i conducă pe cei din jurul lor către scopurile lor. Deoarece sunt satva, nu se reped să acţioneze aşa cum fac zodiile rajas, ci gândesc temeinic fiecare acţiune pe care o fac.

Poate sunt corecte sau poate nu, dar eu le-am folosit până acuma şi nu mi s-a părut că m-am înşelat, dar este posibil să vrem să vedem în cei din jur ceea ce dorim noi să vedem aşa că… totul este relativ.

-Albert, tata a bătut-o pe mama, i-a strigat Denis, unul dintre cei doi copii ai vecinilor noştri fiului meu care îi arăta fericit că mănâncă nino nino danonino. În acest timp mama lui Denis, împreună cu Alex, celălalt copil rămăsese interzisă uitându-se la copilul ei ca la o fantomă. Alex, fiind ceva mai mare i-a atras atenţia lui Denis că nu trebuie să spună aşa ceva şi amândoi au luat-o în braţe pe mama lor care a început să plângă.

Un eveniment mult prea cotidian, din păcate, în societatea noastră. Nu ştiu de ce a ajuns soţul femei la concluzia că singura metodă de a discuta cu aceasta este bătaia, dar coerciţia fizică este evident o tâmpenie. Atunci când mai este făcută şi în faţa copiilor frizează imbecilitatea. De 3 ani de când îi cunosc pe aceşti vecini am putut să-mi dau seama de unele lucruri, cum ar fi faptul că femeia nu era chiar cea mai harnică de pe planetă, sau că nu prea avea grijă de copii, dar astea tind să devină, mai degrabă o modă printre femeile care se consideră moderne. Soţul mucea ca un cal, dar criza cred că i-a adus la disperare, nemaiputând să-şi plătească nici măcar facturile. De aici şi până la bătaie este, însă,cale lungă (ca de altfel şi până la divorţ, dar se pare că unii găsesc scurtăturile).

De ce se întâmplă aceste lucruri?

Este simplu, pentru că nu suntem educaţi. Românii sunt, evident, needucaţi şi avem de parcurs o cale lungă până la a înţelege pe deplin cum funcţionează corect o societate sănătoasă. Principala resursă a oricărei societăţi o reprezintă copiii, dar pentru ca ei să crească sănătoşi mental şi fizic, trebuiesc educaţi părinţii. Am văzut un poster pus de un ONG la noi la şcoală, în care se atrăgea atenţia asupra pedepselor fizice aplicate copiilor. Astfel de campanii trebuiesc încurajate, evident, cu bani publici. Trebuiesc făcute şi alte tipuri de campanii, cum ar fi cele de responsabilizare a părinţilor şi, mai ales, de diminuare a impactului filmelor siropoase americane, care le-a distrus şi bruma de luciditate pe care o mai aveau femeile din România. O societate sănătoasă nu este una după model american, ci mai degrabă una de tip scandinav, asta pentru că nu putem adopta un model asiatic, gen Japonia, Coreea de Sud sau, chiar, China pentru că ne lipsesc vreo 2000 de ani de civilizaţie.

Concluzia este una simplă, trebuie să ne stabilim, noi ca popor ce anume dorim să construim ca societate şi să începem această construcţie de pe acuma. Trebuiesc stabilite obiectivele şi metodele de a atinge aceste obiective, legi, programe etc, astfel încât în viitorul mai apropiat sau mai puţin apropiat să ne simţim mândri că am pus fiecare din noi, cu efortul său individual, umărul la această construcţie.