Structură sau substanţă

Ştiu că blogul este o platformă de opinie, dar cred că un articol despre ceea ce am studiat pentru doctorat în ultimii 5 ani nu excede capacităţilor intelectuale ale celor care mai zăbovesc pe aici. Cu o singură condiţie, ca acesta să nu fie prea tehnic. Am să încec să vă arăt o parte a lucrurilor ce au încăput în lucrarea mea de doctorat, partea filosofică, deoarece partea de Mecanică Cuantică este un pic prea specializată pentru a-şi găsi locul pe un blog.

Lucrarea mea de doctorat a început cu studierea Realismului Structural, adică cu acea formă de gândire care aşează relaţiile înaintea obiectelor relaţionate. Ştiu, deja v-am pierdut pe majoritatea dar încerc să mă repliez (uf şi ăsta este doar începutul). Hai să începem cu începutul. În primul rând ce înseamnă REALISM? După analizele mai multor filosofi ai ştiinţei (printre care îi amintim pe Ianis Votsis sau Arjan Chakravartty) REALISMUL este acel curent care are la bază trei premise: 1. Există o lume independentă de minte; 2. Pot fi facute aserţiuuni cu valoare de adevăr despre această lume şi 3. Putem determina valoarea de adevăr sau de fals a acestor aserţiuni printr-o corespondenţă cu lumea. Pare logic şi unanim acceptat de majoritatea oamenilor din prezent, dar cu toate astea există câteva slăbiciuni majore ale acestei poziţii, ca şi câteva puncte foarte tari.

Punctele tari sunt faptul că Realismul nu transformă succesul ştiinţei într-un miracol şi că teoriile ştiinţifice sunt cele mai simple şi mai bune explicaţii ale fenomenelor, prin urmare şi Realismul este la fel. Prima se numeşte NMA (No Miracle Argument), iar cea de a doua IBE (Inference of the Best Explanation). Oricât de puternice ar fi aceste două argumente ele nu au fost suficiente pentru ca Realismul să reziste criticilor, care s-au concentrat în jurul a două argumente: primul se numeşte UTE – Underdetermination of Theory by Evidence – şi spune că pentru un singur fenomen există o multitudine de teorii ce încearcă să explice acel fenomen şi al doilea, care se numeşte Inconsistenţa Înregistrărilor Isorice, care spune că în istoria ştiinţei, teoriile vechi s-au dovedit a fi false şi au fost înlocuite de alte teorii care s-au dovedit a fi false. Un caz particular al acestui argument se numeşte Metainducţia Pesimistă, care spune că, pe cale de consecinţă, teoriile care astăzi par de succes se vor dovedi în viitor a fi false.

O parte însemnată a filosofilor moderni ai ştiinţei, bazându-se în principal pe lucrările lui Bertrand Russell şi Henri Poincare, dar şi ale altor filosofi precum Pierre Duhem sau Ernst Cassierrer, consideră că se pot păstra avantajele argumentelor pro- realism şi evita cele anti-realism dacă considerăm cunoaşterea asupra lumii ca fiind pur structurală, adică dacă nu credem că poate fi cunoscută natura sau substanţa vreunui obiect sau fenomen ci doar structura relaţionară a acestuia. Această nouă formă de realism poartă numele de ESR (Epistemological Structural Realism) – realism structural epistemologic, deoarece consideră structurală doar cunoaşterea noastră asupra lumii independente de lume.

Această formă de Realism Structural a avut probleme încă de la început, imediat după ce a fost prezentată de către Russell, un matematician pe nume M.H.A.  Newman a scris o recenzie lucrării, recenzie ce a ajuns să fie cunoscută drept Obiecţia lui Newman şi în care afirmă că a reuşit să demonstreze că o astfel de cunoaştere structurală, în modul prezentat de Russell este trivială. Russell a părut înfrânt de această demonstraţie şi a abandonat Realismul Structural, el fiind revigorat câteva decenii mai târziu de Worrall.

Toţi adepţii Realismul Structural trebuie să găsească o metodă de a ocoli obiecţia lui Newman, iar de aici au rezultat o sumedenie de curente de gândire, de la ESR, la Semi-realismul lui Chakravartty sau Empirismul Constructivist a lui van Fraassen, toate curentele au în comun ideea de STRUCTURĂ. Însă cel mai revoluţionar dintre toate aceste curente de gândire este OSR (Ontological Structural Realism) – realismul structural ontologic, care a fost dezvoltat de către James Ladyman şi Steven French şi care consideră că lumea întreagă este structurală, iar obiectele trebuiesc regândite în termenii unei noi ontologii bazată pe relaţii. deşi pare ciudată, această gândire este puternic ancorată în realităţile fizice generate de Mecanica Cuantică şi Teoria Relativităţii, cei doi încercând să ducă gândirea comună dincolo de capacităţile ei limitate pentru a putea cuprinde noţiunile din cele două teorii.

Dacă lumea este sau nu structură şi nu substanţă, sau dacă putem cunoaşte doar structura acestei lumi şi nu natura ei sunt întrebări la care filosofii ştiinţei de astăzi încearcă să dea un răspuns. Un lucru este sigur, că ştiinţa este un factor ce nu mai poate fi evitat în orice discuţie despre cunoaştere, iar cei care fac filosofie fără să cunoască nici un pic de fizică sau matematică au o foarte mare problemă.