Încep acest articol cu gândul la toata tevatura mediatică ce se face şi va continua să se facă în zilele următoare în legătură cu moartea lui Mădălina Manole. Pentru că varianta oficială a morţii artistei este sinuciderea, mulţi se grăbesc să vorbească despre gestul ei, majoritatea incriminându-l. În acest articol vreau să vorbesc despre sinucidere, nu despre gestul lui Mădălina Manole, deoarece nu cred că am căderea de a judeca un asemenea gest, mai ales că o astfel de judecată ar fi trivială, având în vedere că cea care ar fi judecată în acest caz răspunde unei alt fel de autorităţi acum.
Unii pot spune lucruri bune despre sinucidere, Cioran de exemplu spunea „dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie” , asta însemnând că suferinţele pe care omul le trăieşte sunt mult prea copleşitore, iar sinuciderea este obligatorie dacă nu mai poţi învăţa nimic din viaţă. Pe de altă parte Camus spunea „din clipa în care ai renunţat la sinucidere, nu mai ai dreptul să vorbeşti despre viaţă”, care vrea să spună că pentru a înţelege viaţa şi a o trăi din plin, omul trebuie să fie oricând gata să renunţe la ea. Pe de altă parte este surprinzător faptul că aceşti oameni care vorbesc în aceşti termeni despre sinucidere nu au apelat la ea.
În alte culturi sinuciderea făcea parte integrantă din existenţă, cunoaştem prea bine obiceiul japonez, care îşi făceau sepuku, pentru a păstra un cod al onoarei numit bushido. Acest obicei feudal a fost păstrat de japoneză până în secolul XX. Discutăm, totuşi de lucruri diferite, deoarece cultura asiatică are alte coordonate decât cea occidentală, iar gestul de a te sinucide nu are aceleaşi semnificaţii în cele două culturi.
În occident sinuciderea este privită mai mult ca o fugă de realitate, ca o laşitate supremă a celui care face gestul respectiv. Această apetenţă pentru judecarea gesturilor celorlalţi vine din cultura religioasă occidentală, creştinismul în toate formele lui condamnă sinuciderea. Nu vreau să fac o analiză a argumentelor împotriva sinuciderii aşa cum nu mă interesează argumentele pro sinucidere a lui Cioran sau Camus.
Ce vreau să spun este că în acest secol trebuie să existe ideea de libertate. Deşi trăim confinaţi într-un spaţiu fizic şi mental tot mai mic, nu cred că este imposibil să putem avea o existenţă individuală. Aici survine şi diferenţa culturală majoră dintre occidental şi asiatic, iar prin asiatic mă refer la chinezi, japonezi sau alte popoare tributare cultural Chinei. Acolo, de mii de ani, oameni au două existenţe, una socială care se desfăşoară după reguli confucianiste şi alta individuală care are componenta religioasă a fiecărui om, indiferent că este budist, taoist sau creştin. Acesta este motivul pentru care un chinez sau un japonez nu va judeca niciodată gestul de a se sinucide a unui cunoscut, pentru că îi recunoaşte libertatea individuală de a face acest lucru.
Occidentalul nu poate să facă acest lucru, pentru că existenţa lui interioară, individuală este legată cu mii de fire nevăzute de existenţa celorlalţi. Pentru occidental totuul este social, chiar si propria existenţă, cu toate că clamează libertatea ca supremă valoare. Adevărul este că noi nu ştim să trăim altfel decât în contact cu ceilalţi, nu avem nici un loc în interiorul nostru care să fie total izolat de ceilalţi, iar asta ne anulează ideea de libertate individuală. Adevărul este că nimeni nu ne împiedică să căutăm acest loc interior în care suntem complet singuri, nimic înafară de frică, frică de anulare a propriei existenţe, deoarece existenţa o legăm tot timpul de ceilalţi. Paote psihologii au mai multe răspunsuri, dar cum se face că rata sinuciderilor este cu mult mai mare decât la asiatici?
Îmi pare rău pentru toţi cei ce suferă în urma morţii lui Mădălina Manole şi empatizez cu suferinţa lor, dar nu am nici un fel de judecăţi asupra gestului ei, pentru simpu fapt că îi aparţine în totalitae, iar eu nu am drreptuul să mă bag peste ea aşa cum nu doresc pe nimeni în locul meu de singurătate, în care eu găsesc linişte, ce-i drept.
Lasă un răspuns