Biserică sau comuniune cu Dumnezeu

Mă aşteptam ca sinuciderea Mădălinei Manole să creeze un val de reacţii în interiorul societăţii cauzate de poziţia Bisericii faţă de actul sinuciderii şi nu m-am înşelat. De aseară, pe posturile de ştiri 8cele pe care le urmăresc în mod constant) se poartă astfel de dezbateri. consider că este un bun moment pentru o dezbatere în jurul ideii de Biserică, indiferent care este aceasta şi împlinire spirituală a individului. O să încerc să păstrez echilibrul analizei şi să nu cad în zona conspiraţionistă a dezbaterii, conform căreia Biserica este doar o mare manipulatoare de oameni şi face asta pentru cât mai multă putere şi influenţă, dar nici să accept bigotismul şi chiar fanatismul practicanţilor religioşi, în special cei ortodocşi, care devin tot mai fundamentalişti.

În primul rând ce este o Biserică? Chiar şi în vremurile străvechi, Biserica era o instituţie, adică o construcţie destul de abstractă, formată dintr-o doctrină cu anumite reguli, persoane aflate într-o anumită ierarhie, din marea masă a enoriaşilor şi toate bunurile şi posesiunile pe care le posedă. Faptul că este o instituţie abstractă permite celor care o sprijină sau care se sprijină pe ea să jongleze cu argumentele oscilând de la cler, la doctrină, sau de la clădiri la enoriaşi. Pentru a înţelege utilitatea sau inutilitatea acestei instituţii trebuie să ne întoarcem la originile oricărei Biserici. De exemplu Biserica Creştină, indiferent că este ortodoxă, catolică sau protestantă se bazează, ca doctrină pe cuvântul lui Isus Cristos, un învăţător spiritual de la începutul erei noastre din Iudeea. DAr asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă înseamnă doar acest mesaj. Construcţia unei Biserici este mult mai complexă şi ţine de legăturile care se stabilesc mai mult material decât spiritual, ajungând ca mesajul Învăţătorului să fie tălmăcit şi răstălmăcit de o mulţine de sfinţi, până când din mesajul originar nu mai rămân decât câteva fraze de bun simţ repetate ca nişte leit motive.

Cu toate astea Biserica a avut în timp o acţiune binefăcătoare asupra anumitor oameni, care consideră că au fost ajutaţi de aceasta să ajungă la desăvârşirea spirituală. În plus anumite Biserici, cum ar fi cea catolică, au o acţiune constant benefică în anumite sectoare sociale, construind spitale, ayile pentru săraci, orfani, la începuturi având un rol hotărâtor pentru dezvoltarea culturii, a artelor, a şcolilor, universităţilor. Ce-i drept aceste acţiuni benefice sunt contrabalansate de acţiunile criminale, cum ar fi cruciadele, inchziţia, misionarismul sângeros din America Latină, dar şi de acţiunile mărşave din zona politicului. Acest lucru a făcut ca democraţiile occidentale să reducă influenţa politică a Bisericii, de orice tip, pentru că deciziile politice nu trebuiesc amestecate cu disputele religioase.

Pe de altă parte există în acest moment o clasă de oameni, destul de numeroasă, ce se consideră liber cugetători şi care cred în existenţa unei divinităţi dar refuza mijlocirea comunicării. Sunt oameni care îşi găsesc confortul spiritual singuri, fără sfaturile dogmatice ale vreunui preot, iar aceşti oameni trebuie să aibă din partea societăţii acelaşi tratament ca şi cei credincioşi, ori asta nu se întâmplă în România. La noi în ţară, cultele religioase primesc bani de la buget direct, dar şi indirect prin plata salariilor preoţilor. În mod normal aceşti bani se întorc enoriaşilor, care primesc serviciile oferite de preotul din cultul respectiv. Dar cel care este liber cugetător, care nu participă la nici un cult şi nu primeşte nici un fel de serviciu religios de la vreun preot, pentru ce plăteşte aceleaşi taxe ca un credincios. Pentru a îndrepta această nedreptate sunt doar două soluţii: 1. liber cugetătorii să plătească mai puţine taxe sau 2. să nu mai plătească nimeni aceste taxe, sau mai bine zis cultele să nu mai primească bani de la buget şi să se descurce din donaţiile enoriaşilor.

Revin la discuţia iscată de presupusa sinucidere a lui Mădălina Manole şi la faptul că preoţii creştini nu vor să-i ofocieze slujba de înmormântare, sau aşa ceva. În primul rând trebuie avut în vedere pentru cine se face această slujbă şi aici cred că avem 2 planuri. În primul rând se face pentru familie şi prieteni (toţi plătitori de taxe şi impozite, din care sunt plătiţi preoţii) şi în al doilea rând pentru că aşa ar fi fost dorinţa celui decedat. Faptul că preotul refuză să facă o slujbă mi se pare aberant din mai multe puncte de vedere. În primul rând că motivele pentru care refuză efectuarea serviciilor, pentru care a luat deja banii de la enoriaşi, din taxele şi impozitele plătite de aceştia. În al doilea rând motivele sunt de ordin doctrinar, iar doctrinele se schimbă. Nimeni nu-i împiedică să continue să  considere sinuciderea un păcat, dar să efectueze serviciile respective pentru familie şi prieteni.

Sau în cazul în care moare un liber cugetător acelaşi lucru. Bunicului meu, care nu era foarte religios, i s-a refuzat slujba de către preotul satului, pe motiv că nu a participa la slujbe în timpul vieţii. aberant, probabil că acelaşi lucru este posibil să mi se întâmple şi mie, iar faptul că mie nu mai poate să-mi pese nu este un motiv pentru nepăsarea  faţă de suferinţa familiei de către preoţi.

Cu alte cuvinte, dacă preoţii îşi primesc salariile de la stat, ar trebui să efectueze serviciile obligatorii, iar acestea să fie dictate de o lege. Dacă nu vor să se întâmple asta atunci să nu mai primească bani de la buget şi să trăiască excusiv din contribuţiile enoriaşilor.