Având în vedere că liniştea revine încetul cu încetul în viaţa mea, îmi răsună în minte anumite pilde pe care le reinterpretez. Una dintre ele este următoarea.
Se făcea că odată, un maestru mergea alături de ucenicul său şi se opriră în dreptul unor urme de paşi. Ucenicul îl întrebă pe mastru dacă ştie ce sunt cu urmele acelea. Maestru îi răspunse că acele urme sunt ale lor şi le reprezintă drumul încă de la început. Atunci ucenicul se întristă şi îi spuse maestrului său:
-Priveste maestre, atunci când mi-a fost mai greu, mai lăsat să merg singur, observi, nu-i aşa că de fiecare dată când mi-a fost greu rămân singur. Şi îi arătă maestrului că acolo erau doar o singură urmă de paşi. Dar maestru îi răspunse:
-Nu ai înţeles nimic, acolo exista doar o singură urmă pentru că te-am cărat de fiecare dată în spate.
Aceasta este pilda, iar interpretarea ce poate fi dată, cel puţin de omul modern, este că ceva nu e în regulă în această poveste. Adică, ori maestrul nu a reuşit să-l înveţe nimic pe ucenic, fiind nevoit să-l ducă în spate ori de câte ori dădea de greu, ori ucenicul era un parazit care se urca în spatele maestrului când nu mai putea.
În primul caz, maestrul trebuia să-l trimită la muncă pe ucenic, altfel riscă ca atunci când nu mai poate ucenicul să-l părăsească şi să caute pe altcineva în cârca cui să se urce. În al doilea caz ucenicul trebuie să-şi revină pentru că este posibil să găsească un maestru care să pună bâta pe el, sau să-l arunce cât colo şi astfel să-şi rateze total scopul din viaţă.
Adevărul este că această pildă este doar o alegorie care nu există în societatea umană. Astăzi nu mai vorbim despre maeştri sau ucenici, deoarece acestea reprezintă nişte stări nu nişte pesoane. În starea de maestru este cel care are ce să ofere lumii, sub orice formă, dar în primul rând ca învăţătură, în timp ce în starea de ucenic este cel care este disponibil să primească învăţătura. Poate maeştri s-ar mai găsi, mă refer la faptul că mai există oameni care să aibă ce să-i înveţe pe alţii, dar nu se mai găsesc ucenici, pentru că omul modern crede că le ştie pe toate, iar ce nu ştie consideră că nu îi este necesar.
Alin Beta 
Domn’ profesor am citit articolele dumneavoastra si imi place mult cum puneti problema si cum le narati, cred ca puteati sa deveniti un scriitor foarte bun.
Fiecare dintre noi cred ca are acesti maestri in viata, fie ca e vorba de parinti fie ca e vorba de profesori sau de prieteni. Presupunem ca acesti oameni incearca sa ne duca pe drumul cel bun sa ne tina cat mai drepti, cel putin o perioada de timp pana cand ajungem sa ne dam seama singuri ca nu trebuie sa fim impinsi de la spate de catre atli. La un moment dat fiecare trebuie sa isi gaseasca calea in viata, chemarea ca sa ii spun asa si sa nu ne dam batuti ca sa ne atingem telul. Dar asta nu inseamna ca trebe sa trecem peste cadavre sau sa uitam de unde am pornit ( lucru care este foarte des intalnit in societate, din pacate), acesta este cel mai important lucru.
Ideal ar fi ca la un moment dat sa ii depasim pe maestri nostri si daca putem sa ii caram noi pe ei in spate asa cum au facut-o si ei.
Cel putin aceasta este parerea mea, cat am putu sa concep pana acum.
P.S: Ma bucur sa aud ca incetul cu incetul va dispare tristetea si va reveniti.
Ei bine,,, cred cu tarie ca „ucenicul”tau si-a gasit alt maestru, iar daca se va uita mai bine,,, va vedea ca sunt mai multi maestri prin „umbra”celui ce pare a-l purta „in spate” la greu,,,
Eu pot spune, cu verticalitate si demnitate, ca nu mi-a trecut durerea, desi incerc sa o maschez, poate nu la fel de bine si „artistic” cum reusesti tu, dar se spune doar ca, durerea sufletului este izvorul tumultuos al ideilor, al inspiratiei, nu?
Ai sa razi,,, dar poate ca asa este dat sa fie, cu nonsalanta privirii lui „crede si nu cerceta”, de acolo de sus, cu care, de altfel, eu nu m-am impacat nici dupa 42 de ani,,, dar poate ca acel cineva-ceva are dreptate si intelepciune mai multa decat noi, „cei de jos”
,,,,, si atunci, poate chiar este cazul sa-ti traiesti drama, durerea si apoi fericirea zilei ce deabea incepe, chiar daca imediat dupa secunda fericirii apare, din nou, deznadejdea,,,, poate secunda aceea va fi urmata mai tarziu de inca una, apoi de inca una,,,, si tot asa, pana cand ,,,,
Imi pare rau de cel mic, sincer, „eram acolo” ,,,,