Şcoala şi familia

Am fost recent invitat la o emisiune TV unde s-a dezbatut problema şcolii româneşti, iar concluziile erau extrem de nefavorabile acesteia, dar ţin să precizez unele lucruri, în principal de rolul şcolii în societate, dar mai ales de cel al familiei.

Din păcate, în spaţiul occidental, pe lângă rolul educator şi formator şcoala mai are şi un alt rol, neasumat, de babysitting naţional, deoarece tot mai mulţi ocidentali nu îşi mai pot asuma până la capăt responsabilitatea creşterii copiilor într-un mediu familial sănătos. Până în 89, România a fost ferită într-o oarecare măsură de aceste mentalităţi occidentale, dar generaţia crescută după Revoluţie, cu filme siropoase americane şi cu idei greşite despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa, adică acea generaţie de 25-30 de ani, este generaţia cu cele mai mari eşecuri în ce priveşte viaţa de familie. În plus, criza financiară, i-a făcut pe foarte mulţi, crescuţi exclusiv într-o logică materialistă, să abandoneze familia pentru, ceea ce ei numesc, o viaţă mai bună. Ca o cifră seacă, în primele 6 luni ale acestui an s-au petrecut peste 4000 de divorţuri, aproape dublu faţă de intreg anul trecut.

Dar, cei care suferă cel mai mult din aceste poveşti triste nu sunt adulţii, ci copiii, iar suferinţa lor este însumată în primul rând prin pierderea reperelor morale reprezentate de părinţi. Copilul care îşi vede mama sau tatăl abandonând familia, într-un mod meschin şi egoist, mai tărziu se va considera îndreptăţit să preia aceleaşi „valori” pe care respectivul părinte i le-a insuflat, acest lucru este relevat de studii occidentale care arată că acei copii care provin din familii divorţate divorţează mai des când ajung adulţi decât cei crescuţi cu ambii părinţi, tocmai pentru că nu mai au respect pentru ideea de familie.

Acest lucru duce, evident, către o devalorizare a principiilor care stau la baza unei societăţi, principalul principiu zdruncinat fiind cel al respectului reciproc. Cum poate un copil să înveţe ce este acela respectul pentru cel de lângă tine daca cel puţin unul dintre părinţii lui nu i-a respectat dreptul la o viaţă normală?

Aceste lucruri sunt evidente pentru toţi oamenii de bun simţ şi nu mă aştept ca cei care sunt parte în vreun proces ca cel de mai sus să se responsabilizeze în vreun fel. Sunt prea puţin important în economia societăţii pentru ca vorbele mele să aibă un suficient de mare impact, dar asta nu înseamnă că trebuie să privesc resemnat cum societatea în care doresc să-mi cresc copiii se degradează pe zi ce trece, uneori cu largul concurs al unor oameni apriopiaţi mie. Care ar fi soluţia, pentru că şcoala nu poate rezolva această problemă. Ea nu se poate substitui  modelelor de baza pentru un copil, care sunt părinţii acestuia şi nici nu poate suplinii lipsa de afectivitate pe care un copil o simte atunci când unul din părinţi acţionează într-un mod egoist. Oricât de devotaţi ar fi profesorii meseriei lor, ceea ce mulţi nu sunt, şcoala este limitată în această problemă. Reperele morale pe care ea le oferă sunt doar teoretice şi nu pot concura cu cele practice oferite de cadrul familial.

Şi atunci ce este de făcut? Greu de dat un răspuns, dar cred că începutul responsabilizării societăţii trebuie neapărat făcut, prin campanii de promovare a valorilor familiale, de conştientizare a oamenilor despre impactul psihologic al divorţului atât în viaţa lor cât şi în cea a copilului, prin schimbarea legislaţiei, în special cea legată de custodia copilului, pentru că foarte des, din păcate, copiii sunt folosiţi ca arme sau scuturi de către adulţi etc. Nu ştiu ce impact ar avea toate aceste măsuri dar dacă nu facem nimic nu ar trebui să ne mai mire că şcoala este neputincioasă în faţa tuturor acestor probleme.

P.S. Pentru cei interesaţi de emisiunea TV la care am fost invitat o puteţi gasi aici http://www.novapress.ro/video/-succesuri-…portocalii.html.