Povestea unui epitaf…Apa și metalul (partea întâi)

Habar n-am încotro se îndreaptă viata mea, dar mintea mea nebună caută un sens în ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii 11 ani. Tot ceea ce am găsit este o poveste pe care oricât de mult m-am chinuit s-o transform într-una magică, alții au insistat și au și reușit s-o transforme într-una absurdă. Vă prezint prima parte a acestei povești, care nu are sens decaât pentru mine și Albert acuma, altcineva, pentru care ar fi putut să aibă sens alegând să nu…

Pentru cei care vor citi această poveste până la capăt, voi încerca să găsesc până la final o învățătură, ceva, dar în cazul în care nu voi reuși, lucru foarte probabil, bucurați-vă măcar de o poveste frumoasă.

Apa și metalul

            În universul nesfârșit se întâlniră la marginea unei nebuloase doi meteoriți ce străbăteau de milioane de ani galaxiile. Fericiți de întâlnire se întrebară reciproc dacă au mai aflat ceva interesant, dacă a existat ceva ce le-a atras atenția în peregrinările lor.

–          Eu nu am întâlnit nimic spectaculos în călătoria mea, spuse dezamăgit primul

meteorit.

–          Atunci fi bucuros că m-ai întâlnit, spuse cel de-al doilea, pentru că eu am să-ți spun

cea mai frumoasă poveste. O stiu de la un fir de lumina care m-a însoțit o bună bucată din drum.

Cică, undeva pe o planetă, într-o galaxie nu foarte departe de aici trăia odată un băiat de metal pe nume Alme. Lumea lui era alcătuită numai din astfel de ființe, construite din metal, lemn, pamânt sau apă, iar cel care le construise era unul dintre cei mai vechi si mai puternici zei din univers, poate chiar unicul, pe numele lui Marele Mecanic. Trebuie să spunem că toate ființele de pe planetă erau construite din aceste patru elemente, dar existau unele mai speciale care erau construite doar dintr-un singur element, cum era și cazul băiatului nostru.

Băiețelul nu părea foarte deosebit de ceilalți băieți de o seamă cu el, doar că era mult mai curios și mai dornic să învețe lucruri noi. În același timp avea darul de a nu se opri niciodată la suprafața lucrurilor ci să se uite în profunzimea lor, descoperind taine ascunse înțelegerii celorlalți. Dar în rest era la fel de normal precum erau și ceilalți și își trăia viața în același ritm și experimentând aceleași lucruri ca orice alt om de pe acea planetă. La fel ca toți oamenii de metal și băiatul nostru avea o voință de fier, iar asta împreună cu darul său îl făcea capabil să schimbe natura lucrurilor. Cu alte cuvinte putea să transforme, ce-i drept în cantitați mici, elementele între ele și, în mod natural băiatul nostru se făcu alchimist. Alchimiștii erau acei oameni care căutau să dezlege tainele universului pentru a le împărtăși celorlalți oameni, ajutându-i să își găsească menirea și astfel să devină mai împliniți.

Timpul trecu și băiatul nostru deveni un tânăr alchimist foarte respectat de cei din jurul lui, pentru că darurile cu care era înzestrat îl facea unul dintre cei mai buni din tagma lui. În plus firea lui blândă și prietenoasă erau suficiente pentru oricine ca să-l îndrăgească imediat, iar toate aceste lucruri îl făceau pe Alme să fie mulțumit de viața lui. Exista totuși umbra unei neliniști căreia nu reușea să-i găsească nici o alinare, dar era atât de vagă încât nu-i dădu prea mare importanță.

Alchimiștii obișnuiau să lucreze într-o clădire mare numită Laborator, iar în curtea și grădina din jurul acesteia se întâlneau cu oamenii doritori să afle din misterele universului. Lui Alme îi plăcea să stea în curte mai mult decât în Laborator, pentru că i se părea mai  plăcută căldura cu care îl înconjurau oamenii decât răceala misterelor ascunse în camerele Laboratorului. Într-una din zile Alme avu senzația ciudată că îl privește cineva cu insistență și deși era obișnuit cu această senzație, de data asta avu impresia că este ceva mai mult decât de obicei. Privi cu băgare de seamă în jur și observă o fată de apă, cu învelișul dintr-o zăpadă albă și imaculată ce îl privea cu niște ochi mari și verzi. Alme îi zâmbi, iar fata de zăpada se fâstâci și se ridică să plece, dar înainte să iasă din curtea Laboratorului mai întoarse odată capul și îi zâmbi.

Ce îl miră cel mai tare pe Alme, fu căldura care-l cuprinse după acest zâmbet, căldură ce-l urmări întreaga zi și îi dădu o senzație de neliniște. Părea că vechea lui neliniște se amplifică de mii de ori și ochii mari și verzi a fetei de zăpadă îl urmăreau și în somn.

În zilele următoare o zări de mai multe ori pe fata de zăpadă prin curtea și grădina Laboratorului dar nu avu deloc prilejul să-i vorbească. Într-o zi, însă, ea se apropie de el și îi întinse mâna:

–          Salut, numele meu este Alza, spuse ea cu o voce cristalină.

–          Salut, eu mă numesc…

–          Alme, îi luă vorba din gură Alza. Știu cum te numești, te urmăresc de ceva timp

pentru că te plac și cred că și tu mă placi. Dacă nu ai nimic împotrivă mă gândeam să ne plimbăm puțin împreună.

Pe Alme îl miră foarte tare curajul fetei ce părea, de altfel, destul de timidă și acceptă să se plimbe prin grădina Laboratorului. Ceva ciudat se petrecea în mintea lui Alme, cu cât petrecea mai mult timp alături de Alza cu atât se simțea mai liniștit și mai fericit, dar cu toate astea nu uita că Alza era o fata alcătuită numai din apă, așa cum el era construit numai din metal, iar o unire a celor două părea aproape imposibilă.

Dar timpul trecu peste cei doi iar Alme și Alza se simțeau mai fericiți ca niciodată, cu toate că în inima lui Alme începu să încolțească o urmă de îndoială. Alza, care era extrem de sensibilă simți această tristețe din inima lui și nu știa cum s-o aline.

–          Ce este cu tine, iubitul meu, îl întrebă ea într-una din zile?

–          Îmi este teamă, draga mea.

–          De cine îți este teamă?

–          Îmi este teamă de ce se întâmplă cu noi și de ce o să se întâmple.

–          Ce anume se poate întâmpla? Eu te iubesc și tu mă iubești, nimic nu se poate

întâmpla, spuse încrezătoare Alza.

–          Dar poate iubirea să treacă dincolo de elementele din care suntem alcătuiți? Cum o să

se împace metalele din care sunt eu alcătuit cu apa din care ești tu alcătuită?

–          Dar mie îmi plac metalele din care ești alcătuit. Îmi place că inima îți este din aur și

că ai o voință de fier. Mi-ar plăcea și mie să am o voință de fier, pentru că a mea este ca apa, nestatornică.

–          De asta îmi este teamă, draga mea, spuse cu tristețe Alze, de această nestatornicie a

ta, nestatornicie datorată naturii elementelor din care ești construită. Ce-i drept și mie îmi place cum reușești să te mulezi pe orice situație și să treci cu atâta ușurință prin viață. Eu lupt pentru fiecare lucru din viața mea și încerc să-l modelez după voința mea, ceea ce nu-mi reușește întotdeauna și mă întristează.

–          Înseamnă că ne potrivim unul cu celălalt, tu o să mă ajuți cu voința ta de fier iar eu o

să te învăț să fi mai maleabil, spuse Alza.

–          Îmi pare rău, dar nu cred că putem face asta. Sunt alchimst de atâta timp și nu am

auzit pe nimeni în stare de așa ceva. Cred că este mai bine să ne despărțim acumă cât nu suntem foarte atașați unul de celălalt, mai târziu ne va fi mult mai greu să facem asta.

–          Dar nu are nici un sens să ne despărțim acuma, spuse cu tristețe în glas Alza. La ce

ne-ar folosi? Am putea încerca măcar să luptăm pentru iubirea noastră.

–          Este o iubire imposibilă, spuse cu hotărârea dată de miile de cărți citite, Alme. Mai

bine să ne despărțim acuma, mai târziu când va mai apărea și un copil lucrurile vor fi mult mai complicate.

–          Cum poți să fi atât de rigid, întrebă cu disperare Alza. La ce îți folosesc miile de cărți

citite și tot bagajul de cunoștințe adunate dacă nu ești în stare să înțelegi cea mai puternică forță din acest universe, IUBIREA. De ce nu ai încredere în ceea ce simți? De ce trebuie să gândești totul?

–          Nu există nimeni care să fi înțeles această forță. Nu-mi pot baza viața pe ceva atât de

vag și de neînțeles precum iubirea. Nici tu nu știi prea bine ce înseamnă. Crezi că o să fie suficientă pentru ați înfrânge firea nestatornică, doar ești apă?

Și Alme se ridică de lângă Alza și plecă, hotărât să nu se mai întoarcă niciodată la ea.

 

Va continua.