Am scris in cartea mea un fragment in care eroul principal trebuie sa infrunte o fiinta misterioasa, ce se dovedeste intruchiparea tuturor temerilor atavice, gregare ale omului. Atunci aveam impresia ca aceste temeri sunt cele mai grele pe care le poate infrunta cineva. Este foarte posibil, dar aceste temeri sunt infruntate doar in anumite momente, cel mai adesea oamenii traind ingnorandu-le. Exista, insa, niste temeri mult mai acute, care macina mintea umana si o slabesc constant. Este vorba de o teama sociala, frica de a fi respins, sau de anu fi acceptat asa cum esti inrealitate. Toti, fara exceptie, impartasim aceasta frica, intr-o masura mai mica sau mai mare. Asta ne face sa ne izolam in acea zona din interiorul nostru unde ne simtim in siguranta, zona pe care eu am numit-o „Palatul de Clestar”, pentru ca e zona in care inca mai suntem copii.
………………………
Sunt cateva poezii care-mi plac foarte mult si care au forta ca, din cand in cand, in anumite momente in care ma simt fara directie, imi apar in minte ca si cum ar vrea sa-mi transmita ceva. Una din aceste poezii este „If” a lui Rudyard Kiplling pe care am citit-o atat in engleza cat si in romana, in mai multe versiuni. Evident ca mi-a ramas in minte o anumita versiune in romana, iar zilele trecute imi tot rezonau in cap cateva versuri: „De poti fi tu in marea gloata/ Cu regi tot tu, dar nu strain de ea/ Dusman om drag, rani sa nu te poata/ de toti sa-ti pese, dar de nimeni prea”, care pare ca mesaj extrem de asemanatoare cu o strofa din „Glossa” lui Eminescu: „Zica toti ce vor sa zica/ Treaca-n lume cine-o trece/ Ca sa nu-ndragesti nimica/ tu ramai la toate rece”. As putea sa dezvolt si sa ajung la o concluzie privind motivul pentru care imi rasuna acum in minte aceste versuri, dar nu e relevant asta, ci faptul ca nu mai sunt convins de cuvintele celor doi poeti. Poate au dreptate , dar nu cred ca poti sa treci prin lume fara ca, macar odata in viata, sa intalnesti pe cineva de care sa-ti pese „prea”. Stiu, asta duce cel mai adesea la dezamagiri si deziluzii, dar….., ar fi mai bine fara?
……………………………
Trecand peste mercantilismul sarbatorilor in general, iar al Craciunului in particular, aceasta este o perioada a anului in care descoperim in mintea noastra resurse nebanuite de sensibilitate, oricat de reci si rationali am fi, chiar daca asta nu ne face mai sinceri cu noi insine. Este acea perioada din an in care descoperim cat de placut este cand cineva se gandeste la tine, chiar si un pic. Te face sa te simti bine si, cel mai adesea, sa incerci sa raspunzi in acelasi mod. Chiar daca avem prostul obicei de a ne pune afectivitatea in locuri unde este calcata in picioare, este uimitor faptul cum in fiecare an, in preajma Craciunului reusim sa trecem atat peste temerile sociala cat si peste scepticismul metafizic si sa ne apropiem din nou de oameni. Nu pentru mult timp si nu atat de mult incat sa stric „Palatul de Clestar”, caci totusi sarbatoare, sarbatoare, dar mai avem o viata intraga in fata!
Alin Beta 
Lasă un răspuns