Demonul (partea a 2 a)

E sâmbătă seara și sunt frânt. După o săptămână grea simt nevoia să mă relaxez. Îmi pun un pahar de coniac și mă așez să ascult niște muzică. Aș citi ceva, dar în ultima vreme nu prea mă mai încântă nimic. Mă așez pe canapea și las gândurile sa-mi curgă prin minte. Nu am mai meditat de ani buni, dar, deși nu pare, gânditul încă mai este o activitate pe care o practic.

Sorb o înghițitură din ceaiul de plante când simt un miros ciudat, ca de ceva încins. Deschid ochi și îl văd în fața mea pe Demon.

– Bună, îl salut, aproape, cu bucurie. Ce vânt te aduce pe aici, sau îți era dor de mine?

Zâmbește oarecum ironic, deși ochii reci și goi nu prea lasă să se citească vreo emoție.

– Am auzit că ai avut o întâlnire mai ….. celestă…

– Hahaha, da, așa e, nu te întreb de unde știi, dar e ciudat interesul vostru pentru mine. Din câte știu, nu sunt nici bun nici rău, nici……..Mă opresc, pentru că un gând îmi trece prin cap în același timp cu vorbele Demonului.

– Păi noi nu putem avea treabă cu nimeni altcineva.

Normal că nu pot, fiecare cu Demonul și Îngerul său.

– Vroiam să te întreb de ce scrii, la ce îți folosește, mă întreabă el.

– Nu prea m-am gândit la asta, deși scriu foarte rar. E drept ca am scris o carte, dar pe atunci credeam că îi pot ajuta pe oameni prin scrierile mele. Între timp m-am liniștit, nu mai vreau să învăț pe nimeni, nimic. Acuma scriu doar ceea ce simt. Așa cum unii pictează sau cântă eu mă exprim prin scris. Știu că ceea ce scriu există în mine și prin mine și că, dacă cineva citește ce scriu și chiar vrea să înțeleagă ce scriu trebuie să pătrundă măcar un pic în lumea mea. Nu-mi fac iluzii, însă, deoarece lumea este azi tot mai comodă. Este mult mai ușor să scrii un citat celebru, dintr-un om celebru, cel mai adesea cât se poate de mort și, mai ales, de necunoscut celui care preia citatul. Sunt pline rețelele de socializare de citate, așa ca prea puțini se mai exprimă prin ei înșiși.

– Să înțeleg că nu mai ești același ca cel care a scris Misterioasa Călătorie?

– Ba da, dintr-un anume punct de vedere sunt același. Lucrurile pe care le-am scris în carte rămân valabile, pe de altă parte nu mai am entuziasmul de atunci. Nu mai cred că ajut pe cineva prin scris. Din cei 6-700 care au citit cartea, câți oare au înțeles ceva din ce am scris?

– Deci nu o să mai scrii nici o altă carte?

– Nu am zis asta.

– Adică mai vrei să scrii cărți? Nu înseamnă foarte multă muncă risipită în zadar? De ce să muncești așa de mult dacă nu e nimeni care să înțeleagă?

– Nu am zis că nu există nimeni care să înțeleagă, doar m-am întrebat câți au înțeles. Pe de altă parte o carte este deja scrisă, doar trebuie așternută pe hârtie. Când o să se întâmple asta nu știu. Dar cuvintele trebuie să iasă din adâncuri și, la un moment dat, se vor așterne singure.

– Tot nu înțeleg, cărțile sunt făcute ca să fie citite. Pentru cine scrii tu această carte?

– Pentru cine va fi acolo s-o citească, cine știe, poate va reuși cineva să o citească înainte să o scriu. Cineva care să știe să citească cuvintele din suflet…..

Mi-am dat seama că vorbesc singur. Demonul dispăruse de ceva timp. Na că mi s-a terminat coniacul, merg să-mi iau altul.