Cât de zburători sunt Zmeii? (partea întâi)

E o seara superba de toamna, dar ea nu vede nimic din toate astea. E atat de trista, dar nu ar putea gasi un motiv anume pentru care se simte asa. A depasit de mult acele momente, dar……

Cred ca nici inainte nu se simtea mai fericita, cumva tot timpul a a stiut ca nu poate fi fericita.  Acum merge spre casa, e obosita, o alta zi lunga si chinuitoare. Chinuitoare, in primul rand ca trebuie sa zambeasca. E asa de obositor sa zambesti ca si cum tot ceea ce-ti doresti se afla acum acolo. Cand colo tu ai vrea sa fi departe, oriunde doar sa fi singura. Coboara din masina ganditoare, inchide portiera mecanic si se indreapta spre scara blocului. Intra fara sa acorde prea mare atentie in jur si….

-Unde naiba ma aflu, fu primul gand care ii trecu prin minte.

Pentru ca nu se gasea in scara blocului ci intr-o gradina, sau cel putin asa parea, doar ca era o gradina neingrijita, cu flori extrem de frumoase, dar care cu greu se mai iveau dintre buruieni. Mergea pe ceea ce parea a fi o alee, desi printre dalele de piatra ieseau smocuri de iarba.

Cel mai ciudat era faptul ca nu se panicase, inca. Adica ar fi trebuit sa tipe de spaima si sa fuga, dar, nu stia din ce motiv, se simtea mai degraba in siguranta. Nimic din jurul ei nu ii dadea acest sentiment. Totul era neingrijit, adica exact ce ii displacea ei mai tare. Ura dezordinea, acasa toata ziua facea curatenie. Unii prieteni ii ziceau ca e chiar un pic obsedata de curatenie, ori gradina asta era un dezastru, un monument de dezordine si cu toate astea nu parea a afii tare dornica sa paraseasca locul. Mai mult, ceva irezistibil o facea sa mearga inainte, acolo unde, pe o banca il zari pe el. Parea tanar, cel mult 35 de ani, doar ca era le fel de neingrijit ca si gradina din jurul lui. Nu parea ca e constient de prezenta ei, iar ea nu stia cum sa reactioneze. Sa plece, sa ramana, sa-l intrebe ceva sau…..

Se hotari sa plece, dar intorcandu-se rasurna un ghiveci cu flori. Tanarul se intoarse iar atunci ii vazu ochii, doamne ce ochii. Aveau in ei o tristete vesnica.

-Pleaca, ii spuse el scurt. Nu stiu cum ai ajuns aici, dar vreau sa pleci.

-De ce? Intrebarea o surprinse si pe ea, o parte din ea dorea sa fuga de acolo, dar, ochii aceia o tineau pe loc. Era hipnotizata de ei. In spatele tristetii se ascundea un intreg univers.

-Pleaca, nu mai vreau sa am de a face cu tine. Voi nu cunoasteti valoarea timpului. Ce iubiti azi urati maine. De mii de ani am renuntat sa mai caut, pleaca!

-Nu inteleg nimic din ce spui. Sincer, nici nu prea pare a avea sens….

-Nu-mi pasa, tuna el si se ridica de pe banca si atunic le vazu. Aripile erau…. altfel decat tot ce ar fi putut sa isi imagineze. Erau verzi ca smaraldul si ii plecau direct din omoplati…

– Pleaca, ii mai spuse odata, nu mai vreau sa am de a face cu voi….

-Esti, esti un, un iiingeeeerrr, bagui ea.

-Nu, sunt un Zmeu, nu toti care au aripi sunt ingeri. Pleaca, te rog, nu mai vreau sa te vad, nu mai vreau sa ma vezi, spuse el trist.

-Ne cunoastem, intreba ea mirata?

-Vezi, nici asta nu mai stii, raspunse el cu un zambet trist, cum altfel crezi ca ai fi putut ajunge aici….

Incerca sa mai zica ceva dar ochii o hipnotizara din nou si se indrepta docila in sens opus.

Nu mai intelese nimic din ce se intampla mai departe, totul era ca in ceata atunci cand se trezi in scara blocului. Se aseza pe scari si incepu sa planga, fara sa stie de ce. Planse mult si in hohote, ceea ce nu i se mai intamplase de ani. Pur si simplu nu se mai putea opri. Norocul ei ca nu trecu nici un vecin. Nu ar fi vrut sa fie vazuta asa. Reusi intr-un final sa se adune. Se ridica si se indrepta spre apartament si intelese ca cel mai mult o durea faptul ca nu stia de ce avea Zmeul aripile frante….