Este o seară atipică a unei ierni atipice, dar anotimpurile nu sunt singurele care s-au hotărât sa iasă din tipare. Sorb ultima înghițitură de coniac din pahar și savurez aroma de caramel și vanilie ce a rămas în paharul gol. Mă trântesc pe scaun și las muzica să mă învăluie. Mă gândesc la o discuție mai veche.
– Știi Pisicuțo, oamenii sunt mai atașați de obiecte decât de alți oameni, iți spuneam atunci, ca o concluzie.
Doar că acea concluzie mă bântuie de ceva vreme. Mă bântuie pentru că nu-mi place.
E mai ușor să fii atașat de obiecte. El nu suferă, nu au sentimente și, mai ales, nu rănesc. Un obiect nu minte și nu înșeală. Deși valoarea lor este strict legată de folosul pe care ni-l aduc, pe unele tindem sa le personalizăm. Pe altele le transformăm în idealuri, o mașină, o casă un gadget scump, bijuterii, haine scumpe sau doar strictul necesar. Sunt așa de importante încât este ușor sa cazi în magia lor. Pe obiecte le poți folosi și apoi arunca. Dacă se strică poți alege să le repari sau pur și simplu să le înlocuiești.
Cu oamenii este mai greu, mult mai greu. Pentru că oamenii mint, cel mai adesea se mint pe ei și din cauza asta mint și pe alții. Și fac rău, uneori din prostie, de cele mai multe ori din prostie, de teamă să nu fie ei răniți rănesc primii și mai apoi fug de ce au făcut…..
Și oamenii vor atenție, dar, deși vor să îi cunoască cineva așa cum sunt fac tot posibilul să se ascundă. Își ascund tristețile în spatele zâmbetelor și bucuriile le înăbușă cu sobrietate. Copilul din ei este omorât de griji și responsabilități….
Da, oamenii sunt dificili. E greu cu ei și e mult, mult mai ușor cu obiectele.
Cu toate astea, oricât de greu îmi este să recunosc mie îmi lipsește cineva nu ceva. Nu știu cine este, adică o cunosc în mine, dar nu știu cine este înafara mea. Poate să fie oricine, atâta timp cât nu las pe nimeni înăuntru meu nu am cum să-mi dau seama. Ce-i drept nici nu mi s-a părut că s-au străduit prea tare să intre cele care au părut că doresc la un moment dat. Dar asta e altă poveste, pentru altă dată.
Ideea este că îmi lipsește o persoană nu un obiect. Pentru că un obiect nu mă poate lua în brațe, nu mă poate alinta. Nu-mi poate simți durerea și nici nu poate zbura cu mine când sunt bucuros. Un obiect este doar un obiect, rece și impersonal. Și ar trebui să ne oprim din goana pentru ele, pentru că, cel mai trist lucru este că îi transformăm și pe oameni în obiecte. Le măsurăm valoarea în folosul pe care ni-l pot aduce. Și când se strică îi aruncăm, sau îi înlocuim. Dar ce nu realizăm când facem asta este că așa devenim și noi obiecte, nu pentru alții, sau mai bine zis nu numai pentru alții ci chiar pentru noi. Ne calculăm valoarea în funcție de idealuri, iar idealurile sunt măsurate în obiecte….
E târziu și somnul începe să-mi apese pe gene. ! ”În zadar gândești, căci gândul/ Zău nimica-n lume schimbă….”, îmi șoptește Eminescu în ureche. …
Alin Beta 
of mai Aline…