Viața ei o luase razna, pur și simplu. Până mai ieri avea o existență liniștită, chiar confortabilă, poate un pic prea previzibilă, dar era viața ei și se obișnuise cu ea. Era împăcată cu gândul că la un moment dat urma să se căsătorească cu el, să facă un copil (nu vroia mai mult de un copil) și să trăiască fericiți în casa pe care tocmai o construiau. Fericiți?!? Poate fericiți e prea mult spus, să trăiască așa cum trăiau toți cei din jurul ei. Toată nebunia asta cu Zmeul și cu Ghicitorul îi răsturnă lumea cu fundul în sus. ”Fericirea” celor din jur i se paru dintr-o dată o mare minciună, iar ei niște ipocriți. Offf, de ce nu putea uita ochii Zmeului? De ce i se păreau atât de familiari? Știa sigur că nu îi mai vazuse până atunci niciodată. Trebuia să se întoarcă la Ghicitor, trebuia să afle niște răspunsuri, dar nu putea pune decât trei întrebări, ori în mintea ei erau mii. Dar oare era bine să afle răspunsuri? Îi era teamă de ce văzuse în ochii albi ai Ghicitorului. Nu putea să-și definească în nici un fel această teamă, dar….gata, se hotărâ să lase toate gândurile în urmă și să se culce. Se întinse în pat lângă el și-l privi. I se păru atât de străin. Credea că, în felul lui, o iubește, dar oare ce iubește el cu adevărat? Pe ea sau ceea ce dorea el să vadă în ea.
Adormi cu greu și se trezi cu o durere de cap. Deveneau tot mai dese și inexplicabile aceste dureri. Se porni spre muncă. Ziua trecu anost, ca toate celelalte, luase două pastile și durerea de cap o mai lăsase un pic. Conducea gânditoare către casă dar se hotărî brusc și schimbă direcția. Ajunse la casa Ghicitorului odată cu asfințitul. Soarele cădea în spatele celor trei stejari iar tot ansamblu avea o aoreolă magică.
Nici servitoarea și nici Ghicitorul nu păreau mirați de apariția ei, ca și cum o așteptau.
– Care este povestea Zmeului? Aceasta este prima mea întrebare, îi spuse Ghicitorului.
– Inteligentă fată, spuse el zâmbind blând. Bine am să-ți spun povestea lui. Zmei sunt niște ființe magice, supranaturale, dar, în ciuda a ceea ce cred oamenii obișnuiți, toate ființele magice și supranaturale au fost la început oameni. Zmeul nostru s-a născut de mult într-o familie mult prea obișnuită dintr-un oraș. Nimic nu părea să-l deosebească de cei din jurul lui, în afară de ochii săi blânzi care priveau adânc în profunzimea lucrurilor. Pe atunci aveam o ceainărie deschisă chiar în cartierul lui, așa că vorbeam zilnic cu el.
– Știi, îmi spuse el într-o zi, iubirea este o stare ce există în fiecare om, doar că aceștia sunt prea orbi ca să o vadă. Ce mi se pare fascinantă este iubirea care leagă doi oameni. Ea este diferită, pentru că e singura care apare în afara omului.
– De unde știi, ai iubit vreodată așa?
– Nu, dar știu că așa este. Am văzut odată doi oameni care se iubeau cu adevărat, iar iubirea din ei creștea în fiecare zi, era într-un fel alimentată de iubirile celor doi, dar era infinit mai mare și mai frumoasă.
– Ai văzut tu o astfel de iubire, l-am întrebat mirat?
– Da, hai să ți-o arăt.
Mă luă de mână și mă purtă cu grijă pe străzi, mergând încet să nu mă împiedic. În grabă nu-mi luasem nici bastonul.
– Uite, vezi, îmi spuse fericit.
– Dragul meu, uiți că sunt orb, nu am cum să văd.
Își așeză mâinile blând peste ochii mei și-mi spuse:
– Încearcă să te uiți acum, prin ochii mei, dar liniștește-ți mintea mai întâi.
La început nu am simțit nimic, decât același întuneric în care mă născusem, dar, încetul cu încetul am simțit o căldură ce izvora din mâinile lui și atunci am văzut. Era o magnifică pasăre de lumină ce se sprijinea pe două sfere de foc. Privind mai atent am văzut că cele două sfere de foc erau două inimi. Din acel moment nu am mai fost orb, am putut să văd cum au fost, cum sunt și cum vor fi lucrurile, de atunci am devenit Ghicitor.
– Cât de norocoși sunt cei doi, îmi spuse el. Nu numai că au fiecare câte-o sferă de foc în inimă, dar ale lor s-au și unit formând această minunată pasăre de lumină.
M-am uitat în jur și am văzut că foarte puțini oameni aveau sfere de foc în inimă, dar sfera de foc din inima Zmeului era imensă. El nu trăia decât pentru iubire. În timp i-au crescut și aripile acelea verzi. Era cu adevărat frumos și nu exista fată care să nu-l dorească în inima ei. Dar degeaba și-a căutat aleasa printre ele, erau prea mici și prea fricoase ca să poată zbura. Cu toate astea nu s-a dat bătut. A încercat cu multe, dar cu toate se sfârșea la fel. Pur și simplu nu avea nici una curaj să zboare cu el. Și atunci a apărut ea. Era o fată drăguță și sfioasă. La privit în tăcere mult timp și la un moment dat l-a strigat. El coborî din văzduh și se așeză lângă ea. Era atât de obosit de căutările zadarnice și atât de singur.
– Știi, i-a spus fătuca, noi doi am putea fi împreună toată viața, dar eu nu pot zbura ca tine.
– Știu spuse el trist și dădu să se ridice din nou în aer.
– Stai, nu pleca, îl strigă ea, eu nu pot zbura cu tine, dar pot iubi. Rămâi tu alături de mine.
– Cum să fac asta, aripile mele sunt pentru zbor, cum să stau lângă tine?
– Dacă vrei cu adevărat poți să ți le rupi…..
– Nu fă asta, i-am strigat îngrozit, nu pentru un om obișnuit.
– Chiar dacă are o sferă mică de foc în inimă, nu înseamnă că nu poate să devină mai mare, îi dau din a mea, îmi spuse el trist. Cine știe, poate așa vom putea avea și noi pasarea noastră de lumină.
– I-ai văzut destinul așa cum i l-am văzut și eu, știi foarte bine că nu o să poată.
– Destinul ni-l facem singuri, poate să și-l schimbe dacă dorește…….
– Da, da doresc, spuse ea. Doresc să fiu cu tine toată viața și să ne iubim.
Nu m-a ascultat. Și-a rupt aripile ca să nu mai poată zbura și a plecat cu ea. Dar îi era foarte greu să se descurce cu oamenii de rând. Mulți îl călcau pe aripile frânte doar ca să se distreze. Cu toate astea nu a rănit pe nimeni, niciodată. Era pur și simplu prea puternic pentru ei. Iar ea a făcut ceea ce era de așteptat să facă. Fără aripi nu mai era înteresant așa că a plecat cu altul, lăsându-l cu inima îndurerată și cu aripile frânte. Cu toate astea nu s-a lasat înfrânt. A continuat să caute în inimile celor din jurul lui sfere de foc, dar, degeaba. Într-un târziu a venit la mine și mi-a spus.
– Oamenii sunt niște animale proaste. Strâng provizii, se hrănesc, se înmulțesc, dar nu
trăiesc, ci doar viețuiesc. Își acoperă sinele cu minciuni și uită de el. Rămân doar cu ego-ul, cu al meu, mie, eu și sunt atât de atașați de aceste minciuni încât ele devine lumea în care trăiesc. O lume falsă ca ei. Și se plâng că suferă, că totul le stă împotrivă, dar este calea pe care o aleg în fiecare moment. Majoritatea sunt atât de departe de ei înșiși încât ……..
Nu și-a terminat fraza. A fost ultima dată când l-am văzut. Am încercat să privesc în el, dar nu m-a lăsat.
Tăcerea ce se lăsă după ce Ghicitorul își termină povestea era deplină. Simțea lacrimile ce îi curgeau pe obraji, dar în loc să o deranjeze asta, mai degrabă o eliberă. Privi ochii albi, ireali din fața ei și nu îndrăzni să pună a doua întrebare:
– DE CE EU?
Alin Beta 
Lasă un răspuns