Cât de zburători sunt zmeii (ultima parte)

Ar fi vrut să stea la ea, măcar un timp, să se gândească la ce s-a întâmplat  în primul rând, dar el nici nu a vrut să audă așa ceva. Nu înțelegea cât este iubire și cât posesivitate în asta, lucrurile erau, oricum foarte confuze în mintea ei. Pe de o parte o flata faptul că trage atât de mult de ea, deși nu era sigură cât este orgoliu, cât încăpățânare și cât afectivitate în acțiunile lui, dar era atât de diferit față de ce simțea alături de Zmeu. Îi plăcea liniștea și libertatea pe care le simțea  în brațele acestuia. Nu-l mai văzuse de atunci, deși câteodată îi mai simțea privirea caldă, dar când se uita în jur nu vedea pe nimeni. Știa că o așteaptă, dar încă nu se putea hotărî să plece. După atâția ani de relație credea că este datoare măcar să încerce.

Trecură câteva luni de când îl văzuse ultima dată pe Zmeu și o parte din senzațiile de atunci începură să se estompeze. Își reluă viața monotonă alături de el. Într-o primă fază, fusese mult mai atent cu ea, probabil de teamă să nu o piardă, dar în timp redeveni cel obișnuit pe care îl cunoștea atât de bine. Din când în când se mai gândea să se întoarcă în grădină, alături de Zmeu, știa că acolo este singurul loc în care inima ei își poate găsi fericirea, dar mintea îi era mult prea agățată de această lume. Își dorea prea mult lucrurile pe care el i le oferea, deși nu îi aduceau deloc liniștea pe care o căuta. Se simțea mică și neajutorată fără bani și ura această senzație. Își aducea aminte cuvintele Zmeului legate de asta: ” Nu vom fi săraci, dar nici bogați. Vom putea duce un trai decent în lumea oamenilor, adevărata noastră bogăție vine din altă parte.”, dar realiză că nu le înțelegea. Singura bogăție pe care o cunoștea era cea materială. Din ce altă parte ar putea veni bogăția lor?

După multe insistențe din partea lui, acceptă în final să se căsătorească. Îl uită de tot, sau aproape de tot pe Zmeu și grădina lui, nici aripile nu și le mai privi de luni bune. Redeveni cea dinainte de a-l întâlni pe Zmeu, un pic melancolică, un pic cinică, tot mai mult cinică și foarte formală. Unii confundau formalismul ei cu răceala, alții cu blândețea, dar ea știa că nu e nici una nici alta, doar o mască pe care o purta, mai tot timpul, chiar și alături de el. Ar fi vrut să facă efortul de a o cunoaște așa cum era ea în realitate, dar el nu făcuse niciodată asta. Avea impresia că o cunoaște, dar în realitate nu știa nimic despre ea, iar când vorbea despre ea o enerva aroganța lui atotștiutoare. Acum ceva timp ar fi fost revoltată de asta, dar considera că sunt mai fericiți decât majoritatea cuplurilor din jurul lor și chiar dacă știa că asta este doar o scuză penibilă, era mult prea obosită ca să mai lupte.

–       Nu crezi că e timpul să avem și noi un copil, o întrebă el într-o zi?

Știa că întrebarea nu venise din senin. El își dorea un copil, chiar dacă habar n-avea ce înseamnă asta, dar trebuiau să intre în rândul oamenilor, nu? Astă era doar începutul. Știa că de acum va insista până va obține ce dorește, ca de obicei. Capacitatea lui de a obține tot ce-și dorea îi plăcuse la început, dar acum o irita. Ar fi vrut să comunice cu adevărat, nu doar să-i comunice dorințele lui. Evită întrebarea pentru moment și se culcă. Dormi agitat și după vreo două ore se trezi. Se simțea confuză și se duse la baie să își dea cu apă pe ochi. Se șterse cu prosopul și se privi în oglindă. Era frumoasă chiar și fără machiaj, știa asta. Se privi în ochi și se sperie. Erau atât de goi. Nici un pic de căldură, nici un pic de bucurie, nimic. Ochii îi deveniră tot mai reci și mai răi, iar fața începu să îmbătrânească. Riduri îi apărură în jurul ochilor și un rictus răutăcios se evidenția tot mai tare în jurul gurii. Părul îi deveni tot mai alb și mai rar. Era…bătrână. Goliciuniea din ochii ei bătrâni o sperie, însă, mai tare decât vârsta.

Când se trezi, ea îl aștepta mai liniștită ca niciodată. Nu mai dormise deloc. Se pregătise în liniște, așa că acum era îmbrăcată gata și cu un mic bagaj.

–       Ce faci, întrebă el nedumerit?

–       Plec, încă nu este prea târziu pentru nici unul dintre noi.

–       Nu înțeleg nimic, de ce să pleci, ne înțelegem așa bine împreună, suntem un cuplu așa de reușit și fericit. De ce să ne despărțim pentru o prostie….

–       Nu suntem fericiți, nu am fost niciodată și tu știi asta la fel de bine ca și mine. Am fost tot timpul un trofeu pentru tine și la început și tu ai fost pentru mine, dar nu ne-am iubit niciodată. Am ținut unul la celălalt, încă mai ținem, dar nu ne iubim. Fiecare dintre noi avem dreptul la fericire și nu o vom găsi nici unul dintre noi dacă rămânem împreună.

–       Spui numai prostii, știu că te iubesc și mai știu că și tu mă iubești….

–       Nu știi nimic dragule, spuse ea blând și-l sărută pe frunte. O să-ți găsești fericirea așa cum și eu o să mi-o găsesc.

Plecă fără să se uite înapoi. Nu regreta nimic din ce lăsase în urmă. Se urcă în mașină și se opri la Ghicitor. Nimic nu se schimbă acolo, părea că tot ansamblu era cumva în afara timpului.

–       Cum mă pot întoarce în grădina noastră, este a treia și ultima întrebare.

Ghicitorul o privi lung cu ochii lui albi, ca și cum ar putea să o vadă cu ei și, într-un final, spuse:

–       Este grădina ta și a lui fetițo, doar voi doi puteți intra acolo, dar pentru asta trebuie să-ți liniștești mintea ca să-ți poți privi inima. Când vei face asta vei fi înăuntru. Știi banca din curte dintre cei trei copaci? Acolo este cel mai bun loc ca să-ți liniștești mintea, încearcă-l….

Ea nu mai așteptă să termine ce are de spus. Fugi în curte și se așeză pe bancă. Aceeași senzație de liniște eternă o cuprinse ca și data trecută. Închise ochii și încercă să-și simtă inima. O căldură plăcută îi inundă ființa. Deschise ochii și se trezi în grădină, dar priveliștea din jur era dezolantă. Totul era în paragină și năpădit de buruieni. Zmeul stătea în același loc, trist, mult mai trist decât îl văzuse prima oară.

–       Ai venit mult prea târziu. Acum nici unul dintre noi nu mai avem aripi.

Realiză că nici el, nici ea nu mai aveau aripi. Oare când îi căzuseră?

–       Privește în jur, totul este distrus, nu mai e nimic de făcut…..

–       Ba da, mai e, îi spuse ea. O să facem curățenie în grădină și o să îngrijim florile. O să înflorească din nou și odată cu renașterea grădinii o să reapară și aripile. Se miră de siguranța ei, nici nu bănuia că se găsește în ea atâta forță.

Energia ei îl miră și pe Zmeu. Era încă trist, dar o ajută să curețe grădina. Era în continuare neîncrezător, dar privind-o în ochi simțea că nu i se poate împotrivi.

–       Vino să vezi, îl chemă ea fericită.

Îi arătă un minunat trandafir alb ce înflorise, prima floare din noua lor grădină. Zmeul privea floarea albă și o fericire nemărginită îl cuprinse. O luă în brațe și o sărută lung pe buze. Căldura din inimile lor renăscu în minunata Pasăre Albă. Aripile lor ireal de verzi se împleteau și completau îmbrățișarea. Timpul se opri pentru amândoi. Doar minunata Pasăre Albă dădea lin din aripi împrăștiind în jur raze de lumină.