Stătea în întuneric de mult timp. Îi plăcea acolo, demonii evitau întunericul, nu că i-ar fi fost teamă de ei. Nici el nu știa cum ajunsese acolo, tot ce își aducea aminte era faptul că se plimbă năuc pe străzile orașului în care se născuse și locuise toată viața. De ce fusese năuc? Nu prea își mai aducea aminte și nu îi mai păsa acum. De fapt nu îi mai păsa de nimic. Nu ca atunci când se trezi în acest loc înconjurat de demoni, fiecare rupând bucăți din el. Ar fi trebuit să-l doară, dar tot ce simțea în acel moment era furia ce creștea în el pe măsură ce demonii îi chinuiau mintea și trupul.
– Hai micutule, fugi, îi șopti unul dintre demoni, nu are nici un farmec dacă ești paralizat de frică. Mintea voastră e mult mai gustoasă când gândurile voastre sunt amestecate cu teama.
Privi drept în ochii demonului, care îngheță de nepăsarea din privirea lui.
– Teamă, frică? Ce sunt alea? Vrei ceva din mine? Atunci înghite asta spuse el și un urlet de furie ieși din gâtul lui.
Toți demonii se opriră mirați, nimeni nu îi mai înfruntaseră de secole. Cine era omul ăsta și ce căuta în Iadul lor. Furia lui îi spulberă pe cei mai apropiați în timp ce ceilalți o luară la fugă.
Când furia din el se potoli redeveni nepăsător. În jurul lui erau demoni și umbre. Îi trebui un timp să realizeze că umbrele erau oameni vii, sau cel puțin care nu muriseră încă. Umbre ca și el, sau aproape ca el. Observă că este singura umbră din care demonii nu se hrăneau. Le era frică de el, nepăsarea lui ucidea demonii mai repede decât furia. Ce căutau acele umbre în Iad? De ce nu își trăiau viața? Erau ca el, dezamăgiți, obosiți sau….Nu mai conta, nu îl interesau de fapt deloc acele umbre, chiar îl agasau, mai ales cele care încercau să se agațe de el. Se scutură și căută un loc departe de ele și de demonii gălăgioși. Îl găsi acolo în întuneric. Demonii fugeau de întuneric pentru că nu puteau exista decât în umbră, în semiobscuritate, iar umbrelor le era pur și simplu teamă de întuneric.
De cât timp stătea acolo? Nu mai știa și nici nu-i păsa, oricum nu era nimic care să-l cheme afară din întuneric. Simți ceva cald că îi atinge mâna, pipăi cu atenție și realiză că este o pisică. Părea speriată, mai mult ca sigur că niște demoni o fugăriseră până aici. Îi era teamă, mai mult de întuneric decât de el. Se hotărâ să o ducă spre lumină. În Iad nu era niciodată lumină în adevăratul sens al cuvântului ci doar un crepuscul, o semiobscuritate constantă. Și mai era întunericul lui, locul în care își găsise liniștea.
– Ce faci singur în întuneric, îl întrebă pisica?
Era o pisică neagră cu o semilună albă în frunte. Hmm, Pisica era protejata Lunii. Tremura, îi era frică de demoni, iar demonii simt frica, o adulmecă, dar nu se apropiau, le era prea teamă de el.
– Nimic, mă ascund, cred, răspunse într-un final.
– De cine?
– De toți, de toate, nu știu, nu mai știu. Am știut odată și de cine mă ascund și de ce, dar acum am uitat tot. Stau de prea mult timp în întuneric.
O lăsă din brațe și dădu să plece. Ea nu zise nimic, deși se vedea cât îi este de teamă să rămână singură. Se depărtă un pic dar un fior îi străbătu inima. Abia plecase, când a avut timp să i se facă dor?
Întoarse capul și îi văzu privirea, nu mai era teamă în ochii ei ci blândețe. Ea se întoarse cu spatele la el și se depărtă câțiva pași, dar se răsuci și îi aruncă o privire tristă. Fără să realizeze se treziră din nou unul lângă celălalt. O luă în brațe iar ea se cuibări la piptul lui.
– Ce caută o protejată a Lunii în Iad?
– Hihihi, râse ea blând, nu știam până acum dar m-a trimis Luna să te scot de acolo.
– Luna? Pe mine? De ce?
– Pentru că ești protejatul Soarelui, iar de când ești în Iad, Lumea nu mai este în echilibru. Soarele este echilibrul Lunii, la fel cum tu ești al meu.
Nu mai erau demult în Iad, lumina Soarelui îi încălzea pe amândoi, Pisicuța pe care o ținea în brațe era o fată frumoasă cu parul negru și cu simbolul Lunii pe frunte.
Alin Beta 
Lasă un răspuns