– Cum te cheamă?
Deschise ochii și primul lucru pe care îl zări fu ochii ei triști. Era frumoasa, dar tristețea ei avea ceva aparte. Închise ochi la loc fără să-i răspundă. Nu-i plăcea tristețea din ochii ei, părea una resemnată, nu-i plăceau oamenii resemnați.
– Bine, daca nu vrei să răspunzi nu-i nimic, doar că ți-am auzit plânsul. Nu vreau să te deranjez.
– Plânsul? Dar eu nu plâng.
– Ba da, plângi, doar că nu-ți curg lacrimi.
Se apropie de el și îi atinse obrazul. El tresări. Nu mai simțise niciodată o asemenea atingere. Era atât de multă căldură în palma ei. Deschise ochii și o privi din nou. Când privirile li se intersectară fu rândul ei să tresare. Se dădu un pas în spate.
– Iartă-mă, nu am vrut să te deranjez, eu doar treceam prin apropiere și am auzit……
– Vayu, numele meu e Vayu.
– Hmmm și ce cauți în peșteră, nu e locul tău aici. Dacă ești vânt de ce nu fugărești niște nori?
– Am obosit și m-am retras aici să mă odihnesc.
– Nu cred, am simțit o resemnare în tine, atunci când te-am atins. Nu-mi plac oamenii resemnați.
Zâmbi și o privi mai atent. Cum de se gândise exact la ce se gandise și el? Parcă se schimbase ceva la ea, dar nu reușea să-și dea seama ce anume. O studie un timp în liniște și realiză. Ochii ei nu mai erau triști. Aveau o sclipire de bucurie, aceeași bucurie pe care o simțea cum crește în el. Nu și-o putea explica, dar știa că era legată de prezența ei acolo.
– Nu vrei să ieșim afară, nu-mi place locul acesta întunecat.
– Bine, răspunse el. Pe tine cum te cheamă?
– Bendis, răspunse ea luându-l de mână.
Tresări din nou simțind atingerea ei. Era mai mult decât căldură ce se transmitea din palma ei. Afară era noapte, dar razele Lunii îi lumina blând pe cei doi. Un vânt domol le mângâia trupurile. Era o seară caldă de mai, iar cei doi mergeau liniștiți către nicăieri. La un moment dat ea se opri. Se uită în ochii lui și îi mângâie fața. Închise ochii ca să simtă mai bine căldura ei. O luă în brațe și o sărută pe buze. Ea îi răspunse, sărutându-l cu pasiune.
– De ce ne-am oprit, hai să mergem.
– Încotro vrei să mergem?
– Nu are importanță, Vântul și Apa călătorind la fel ca Luna și Cerul, ce ar putea fi mai frumos de
atât?
Ea îl sărută blând și-i spuse:
– Nu pot să mai stau, trebuie să plec. Cred că mă caută deja.
– Cine te caută?
– Eu nu sunt liberă ca tine Vayu, dar promit să vin și mâne seară. Așteaptă-mă lângă acel copac. O să vin odată cu Luna.
O privi cum se îndepărtează. Se simțea trist. Nu înțelegea de ce trebuie să plece, le era atât de bine împreună. Se plimbă toată ziua așteptând ca Soarele să meargă la culcare lăsând loc Lunii. Într-un final adormi la rădăcina copacului unde trebuia să o aștepte. Îl trezi o mângâiere pe care o cunoștea prea bine. Chipul ei frumos era deasupra lui iar pletele se revărsau peste el în timp ce buzele lui le căutau cu nesaț pe ale ei. O mângâie blând, iar ea se cuibări în brațele lui. O sărută pe păr, adulmecând mirosul de flori pe care pletele ei il degajau.
– E atât de bine aici, în brațele tale, spuse ea. Mă simt atât de liniștită.
– Atunci de ce văd în ochii tăi această licărire de tristețe?
– Pentru că va trebui să plec din nou mâine. Aș vrea să stau mai mult, să avem mai mult timp, dar asta este situația acum.
– De ce nu poți să stai?
– Pentru că nimic nu durează la nesfârșit. O să dispară și ce este între noi la un moment dat. Pe de altă parte cu el sunt de mai mult timp, îl știu, mă știe….
O liniște profundă se lăsă între ei. Ea îi mângâie fața, el închise ochi și-i sărută palma.
– Ai dreptate Bendis, nimic nu pare a dura, dar ce e între noi nu pare a avea început. De unde ai știut că sunt acolo, în peșteră? Nu am mai plâns de ani buni. Cum anume mi-ai auzit plânsul? Pe de altă parte de ce îmi pare atât de firesc să fim împreună? Ce au în comun Luna și Vântul? Aș zice că nimic, dar cu toate astea călătoresc împreună de milioane de ani.
Ea nu zise nimic, doar un oftă adânc în timp ce își culcă capul pe pieptul lui. Mâna lui se juca cu părul ei. Închise ochi și lăsă căldura mîinilor lui să-i mângăie trupul. Vayu o privi cum adoarme și închise la rândul lui ochii. Abia ațipise când îl trezi un zgomot ciudat. În poiana din fața copacului se luptau două ființe supranaturale. O frumoasă fată din piatră ținea piept unei pantere din apă. Fata din piatra era deosebit de frumoasă. Părea o statuie a lui Fideas, totul era armonios la ea, de la trăsăturile feței perfect la proporțiile corpului. Era întruchiparea perfecțiunii. Era înarmată cu un scut și o lance și părea a fi în avantaj în fața panterei. Loviturile felinei se spărgeau în scutul de piatră, dar uriașa pisică se reconstruia mai departe și își relua asaltul. Felina avea o frumusețe aparte, profundă. Totul era în mișcare la ea, spre deosebire statuia de piatră ce era atât de rigidă și greoaie. Dar tenacitatea statui părea să aibă câștig de cauză în fața panterei de apă ce bătea în retragere. Doar că după ce se dădu câțiva pași inapoi făcu un nou salt pe care statuia abia avu timp să-l pareze cu scutul.
Vayu privea fascinat lupta celor două creaturi și nu înțelegea nimic. Ar trebui să intervină? Și dacă da, pe care dintre cele două ar trebui să ajute. Privi chipul blând a lui Bendis ce dormea în brațele lui și realiză că statuia avea trăsăturile ei, în timp ce felina părea că se mișcă în același fel ca ea. Cele două erau legate de Bendis, dar cum?
– Nu este lupta ta, auzi o șoaptă.
Privi mirat în jur și nu zări pe nimeni.
– Eu sunt copacul la rădăcina căruia vă odihniți, spuse șoapta. Sunteți așa de frumoși împreună, nu
strica acum totul. Nu este lupta ta, este a ei, nu ai voie să intervi în ea. Statuia este ce și cum ar vrea să fie, iar felina reprezintă dorințele ei interioare. Statuia reprezintă tot ceea ce văd ceilalți la ea, iar pantera tot ce ascunde de ei. Deși toate bătăliile sunt câștigate de către statuie, pantera nu este niciodată învinsă, ba din contra, la final tenacitatea apei va distruge scutul de piatră și îi va toci trăsăturile.
– Da, dar adevărata Bendis stă aici în brațele mele.
– Așa este copilul meu, să nu uiți niciodată asta.
Bendis tresări în somn iar Vayu o sărută pe buzele adormite. Închise ochi și simții palma caldă a lui Bendis pe pieptul lui. Somnul îi cuprinse mintea.
Luna și Vântul le mîngăiară somnul celor doi îndrăgostiți după care se luară de mână zburând în călătoria lor eternă din fiecare noapte.
Alin Beta 
Lasă un răspuns