”Ar fi frumos aici dacă nu ar ploua atât”, asta gândeam în timp ce priveam pădurea înverzită. Nu știu cum am ajuns aici, sau de ce, dar părea exact locul în care trebuia să fiu, așa că nu îmi fac prea multe griji. Dar plouă, o ploaie măruntă și caldă de primăvară ce se mai întrerupe din când în când, dar fără ca norii să se risipească. Privesc cerul cenușiu în timp ce picăturile îmi cad pe față. Încotro merg? N-am nici cea mai mică idee. Copacii fac loc unui luminiș. Acolo văd un copil ce plânge. Îmi e tare cunoscut copilul dar nu știu exact unde l-am mai întâlnit.
– De ce plângi copile?
– Pentru că plouă, îmi răspunde el cu lacrimi în ochi.
– Dar ploaia e bună, fără ploaie nu ar crește nimic.
– Vorbești ca el și nu-mi place, zise el îmbufnat. Dar din cauza ploii nu se mai joacă nimeni. Toată lumea se ascunde de ploaie iar eu mă plictisesc. Vrei să te joci cu mine, te rog?
– Aș vrea să mă joc cu tine, dar nu pot acum, o să mă întorc mai tărziu și o să ne jucăm, poate până atunci se oprește și ploaia.
Copilul se uită la mine cu ochi rugători, dar nu puteam să stau acum să mă joc cu el.
– Vorbește cu el să oprească ploaia, uite acolo locuiește.
Merg în direcția pe care mi-a arătat-o copilul și ajung la o grădină frumoasă înconjurată de un gard înalt, în față este o poartă frumoasă cu un interfon. Sun și aștept.
– Cine e, se aude din interfon o voce oarecum răstită.
– Un călător, răspund, aș vrea să vorbesc cu stăpânul acestui loc.
– Off, nu poți veni altădată, acum am atâta treabă de făcut.
– Din păcate nu știu când o să mai ajung pe aici așa că aș prefera să vorbim acuma.
– Bine, intră, dar să mergi doar pe alee să nu-mi strici gazonul că abia l-am aranjat.
Intru în curtea frumoasă și îngrijită. Totul e la locul lui aici, nimic nu e lăsat la întâmplare. Iarba e tăiată , florile sunt curățate de frunzele moarte, copacii sunt îngrijiți. Intru în casă, unde domnește aceeași ordine și curățenie. Totul îți dă o senzație de lux și bunăstare. Dar, în același timp nu pot scăpa de senzația de frig. Totul este atât de rece aici.
– Eu sunt stăpânul acestui loc, mă întâmpină un domn elegant, care ca și copilul mi se pare tare cunoscut. Dacă nu vă supărați, aș dori să terminăm cât mai repede discuția deoarece peste o oră am o întâlnire foarte importantă de afaceri. Știți, o să mai cumpăr o bucată de teren în spatele grădinii mele și o să construiesc acolo un garaj. Nu mai pot să-mi las ”bijuteria” afară în ploaie. Ați văzut-o, că ați trecut pe lângă ea, e parcată pe alee. Nu-i așa că e frumoasă.
Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc că vorbea despre mășina luxoasă din fața casei.
– Da, e o mașină frumoasă, îi răspund. E foarte rece aici, nu doriți să bem un ceai cald.
– Ooo desigur, unde îmi sunt manierele, poftiți în bucătărie, vă prepar imediat un ceai.
– Dumneavoastră îl preparați, îl întreb mirat? Dar nu mai locuiește nimeni cu dumneavoastră? Este o casă atât de mare…..
– Domnule, aceasta este casa mea, a mea și a nimănui altcineva. Eu am muncit din greu pentru ea și pentru tot ce ați văzut în jur. Toate sunt lucrurile pe care eu le-am strâns cu greu, an după an. Nimeni nu înțelege câtă muncă zace în aceste bunuri. Toată lumea vrea să le folosească, să le risipească. Și după aia eu nu o sa mai am nimic, nimic….
– Da, dar sunt doar niște obiecte….
– Doar niște obiecte? Off, vorbești ca bătrânul acela plictisitor de la marginea pădurii. Doar că fără aceste obiecte nu însemni nimic. Ce ești în ziua de azi fără o casă frumoasă, fără o mașină scumpă? Ce? Îți zic eu, NIMIC. Ești un nimeni, un zero…
Am ascultat în liniște pledoaria lui și la sfârșit l-am rugat să mă îndrume către bătrân. Abia când am ajuns din nou în pădure am scăpat de senzația de frig ce-mi pătrunsese în corp. Bătrânul locuia într-o căbănuță din lemn, la mărginea pădurii. Comparativ cu vila de la care plecasem aceasta părea un bordei amărât, dar înăuntru era foarte curat. Aici totul părea liniștit. Bătrânul făcea un ceai.
– Ai sosit la timp, îmi spuse el blând, i-a loc și încălzește-te cu un ceai de plante. Le-am cules chiar eu din pădure atunci când era soare. Când plouă nu prea pot să merg în pădure că mă dor toate oasele, iar ploaia asta pare că nu se mai oprește.
Și bătrânul mi se părea foarte cunoscut, dar la fel ca și pe ceilalți doi nu știam de unde să-l iau. Ceaiul era cu adevărat minunat, o întreaga panoplie de arome îmi inundară gura și o liniște profundă se lăsă între noi. Amândoi savuram băutura caldă din cești și priveam pe geam ploaia măruntă.
– Pare că nu se mai oprește, rup eu, într-un târziu, tăcerea. Plouă într-una de când sunt aici.
– O să se oprească la un moment dat, spuse bătrânul, tot ce are un început are și un sfârșit. Nu-mi place ploaia, dar cumva ceaiul pare mai gustos când plouă, iar, în final, tot ce contează este să simți ce trăiești. Aș vrea, totuși să oprească odată, ploaia asta durează de prea mult timp…
– Cine să oprească ploaia, omul din vila din pădure?
– Hahahaha, el, să oprească ploaia? Nici pomeneală, ce-i drept lui îi plouă tot timpul, dar nu el e stăpânul ploii.
– Atunci cine, pentru că, evident nici de copil nu poate fi vorba.
– Nu, nu, copilul chiar urăște ploaia.
– Nu mai înțeleg nimic, mărturisesc eu.
– Off, măi pruncule, îmi zise bătrânul înțelept. Tot ce ai văzut până acum este muritor și trecător, dar e ceva ce nu are nici început nici sfârșit. Deși nu l-ai văzut până acum se găsește în tot ce ai văzut. Atunci când pare absent, unul dintre noi este mai în față. Cu toate astea noi suntem doar forme, iar el este conținutul.
– Cine este el? De ce vorbești în cimilituri?
– Pentru că eu sunt doar o formă și nici o formă nu cunoaște esența. Dar am auzit despre el, unii îi zic SUFLET.
Am rămas fără cuvinte. Priveam părul alb al bătrânului ca simbol al înțelepciunii dobândite cu timpul. Am sorbit ultima înghițitură din ceaiul de plante, i-am mulțimit bătrânului și am plecat. Merg prin ploaie fără să am nici cea mai mică idee încotro mă îndrept, cu toate astea nu vreau să mă opresc, nu pot. Îmi ridic privirea spre cerul acoperit de nori cenușii. Ploaia îmi cade mărunt pe față. Picăturile seamănă cu niște lacrimi, iar ploaia pare un tânguit. Se lasă noaptea, iar eu mă adăpostesc la umbra unui copac. Aș vrea să dorm, dar ploaia a devenit rece, picături mari cad de pe frunze din când în când și mă trezesc din amorțeală.
– Ce cauți aici, aud o voce.
Privesc mirat în jur și nu văd pe nimeni.
– Ce te-ai aștepta să vezi, asta?
În fața mea stătea copilul, doar că ochii îi erau schimbați într-un fel. Păreau adânci, mult mai adânci….
– Sau poate asta, spuse copilul în timp ce se transformă pe rând în omul matur și în bătrân. Eu sunt ceea ce sunt, astea sunt doar forme.
– Tu ești stăpânul ploii, îl întreb?
– Eu sunt ploaia.
– De ce ești trist, de ce plângi?
– Eu nu sunt trist, iar plânsul e al tău, eu doar exist, tu ești cel care-mi dă formă. Ce dorești de la mine, de ce mă cauți? De ce acum?
– Pentru că nu-nțeleg ce mi se-ntâmplă. De fiecare dată când vine pare că sunt întreg, iar când pleacă, o parte din mine pleacă cu ea. Credeam că sunt întreg, cum de-mi lipsește atât de mult?
– Asta este ceea ce se numește IUBIRE. Ea este tot ce tu nu știi să fii.
– Atunci de ce nu o simt tot timpul, de ce nu e cu mine, acum?
– Pentru că dintre toate formele tale doar Copilul iubește, Omul Matur păstrează și Bătrânul înțelege. Fiecare formă are rolul ei și nu le poți înlocui. Oamenii nu mai iubesc pentru că vor prea repede să scape de Copilul din ei, iar de Bătrân le e prea teamă, așa că rămân niște Oameni Maturi și proști, înconjurați de obiecte lipsite de valoare și de viață. Iubirea este scopul suprem al unui suflet, înseamnă să te reunești cu sufletul pereche pentru totdeauna. Sufletele pereche apar tot timpul în aceeași existență, așa că nu găsirea lui este problemă, ci recunoașterea lui. Doar în existență se poate manifesta iubirea, dar odată manifestată este eternă, cele două suflete nu se mai despart decât la sfârșitul timpului, după care o iau de la capăt. Mii și mii de vieți sunt șansa sufletelor să se unească, dar asta nu se întâmplă decât foarte rar, deoarece oamenii aleg să fie maturi și egoiști, uită să fie copii și curajoși, iar pe bătrân îl evită, pentru că le aduce aminte de moarte. Dar odată uniți nu mai există moarte….
Vorbele lui se pierdură în ploaia caldă de vară în același mod în care imaginea din fața mea se risipi ca un fum. Am înțeles acum, eu sunt stăpânul ploii, dar ea apare de fiecare dată când pleci. Și mai știu că dacă aș vrea să te păstrez aș fi un om matur și egoist, așa că tot ce pot face este să te iubesc ca un copil și să te-aștept liniștit și înțelept ca un bătrân. Abia după ce alegi să stai, pot lăsa omul matur să te păstreze, dar nu pentru el ci pentru iubirea copilului și liniștea bătrânului.
Alin Beta 
Lasă un răspuns