I se făcuse frig, ceea ce ar fi părut un pic ciudat cu o săptămână înainte, atunci când temperaturile erau ridicate chiar și în timpul nopții. Între timp, acestea scăzuseră cu aproape 20 de grade în câteva zile și mult așteptata ploaie răcorii în sfârșit arșița verii. Dar se însera și lui i se făcuse frig, iar pădurea se făcea tot mai deasă. Umbla de mult timp, atât de mult încât uitase și de ce pornise în această călătorie. Cu greu își mai aducea aminte că la început erau o mulțime de lucruri care îl entuziazmau, dar nu mai știa care erau acele lucruri, tot ce simțea acum era o oboseală teribilă. Ar fi vrut să se oprească și să doarmă, dar era în mijlocul unei păduri și frigul îi grăbi pasul. Când își pierdu speranța că o să găsească un adăpost aproape se ciocnii de un gard viu. Din cauza luminii precare nu văzu că drumul o cotește pe lângă zidul verde. Bijbâii un timp până când găsi o intrare într-o grădină mare cu un gazon frumos și îngrijit, care contrasta cu pădurea sălbatică pe care abia o părăsise. Aleile din grădină erau pietruite iar pe margine se găseau tufe de trandafiri albi. Nici o altă floare în afară de acești, ireal de albi, trandafiri nu se mai gasea în grădină. Zidurile casei erau construite din pietre de râu, albe, imbinate cu mortar, ca la fortărețele medievale și, deși păreau foarte vechi, erau curate și îngrijite.
În casă era la fel de curat și îngrijit ca în grădină, mobilierul era ales cu bun gust, totul dădea o senzație de ordine și curățenie. Cu toate astea lui îi dădeau o sentiment de melancolie rece, grădina și casa păreau copiate de pe coperta unei reviste și dădeau o senzație de frig, acel frig pe care îl simți în fața a ceva lipsit de viață. Se duse în bucătărie și-și făcu un ceai, spălând cu grijă ceainicul. Sorbi cu plăcere băutura caldă. Termină ceaiul, spălă și cana după care căută în dulapul din dormitor o pătură. Nu se întinse în pat, pentru că i se păru că ar fi deranjat prea tare imaginea de revistă a dormitorului ci se culcă pe canapeaua din sufragerie învelindu-se cu pătura de lână pe care o găsise în dulap. Adormi aproape imediat ce închise ochii, un somn profund, fără vise.
Soarele răsărise de mult cand se trezi cu o senzație ciudată că îl privește cineva. Se ridică în capul oaselor și o văzu. Era deosebit de frumoasă. Părul era negru, la fel și ochii, iar tenul alb și fin. Îl privea calmă dar cu o curiozitate mascată politicos. Totul dădea impresia de distincție rece și calculată, la fel ca grădina și casa, a căror posesoare evidentă era.
– Bună dimineața, numele meu e Ulna și sunt stăpâna acestui loc. Aș fi vrut să te întreb ce cauți aici, dar recunosc că sunt mult mai curioasă să aflu cum ai găsit acest loc. Nu că ar fi total inaccesibil celor ca tine, doar că sunt foarte rare astfel de întâmplări.
-Ăăăăă, bună dimineața! Mă scuzați că am dat așa buzna în casa dumneavoastră, dar eram atât de obosit și pădurea era atât de deasă și rece…
-Cred că politicos ar fi să te prezinți și să răspunzi la întrebare.
-Oh, da! Aveți dreptate, numele meu este ……. Lian, cred. Nu sunt sigur, a trecut mult timp de când nu l-am folosit. Știți, spuse el schițând un zâmbet, numele este doar o etichetă pe care o folosim pentru a ne prezenta altor oameni, dar pe drumul pe care am pornit, nu am întâlnit încă pe nimeni, în afară de dumneavoastră, așa că l-am cam uitat.
-Nu-i nimic, Lian este un nume frumos și este la fel de bun ca oricare altul. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns pe acest tărâm?
– Tărâm? Nu înțeleg, tot ce am dorit a fost să găsesc un sens existenței mele….mai ales după… Lian se opri iar în privirea lui străfulgeră umbra unei tristeți, pe care o alungă repede.
Dar Ulna zărise deja tristețea din ochii lui și rămase pe gânduri.
– Hmm, mda, e posibil, spuse ea după un timp.
Între timp Lian se ridicase de pe canapea și stânse cu grijă pătura.
– Îmi pare rău de deranjul făcut, spuse el, dar eram atât de obosit, iar acesta a fost singurul loc în care am putut să dorm în ultimele zile, deși, vă mărturisesc că mi s-a părut un pic cam… rece și de aia am apelat la această pătură.
– Hahahaha!!! Normal că ți s-a părut un pic rece! Uite, nu sunt deloc supărată pe tine, ba chiar îți sunt recunoscătoare, nu am mai râs de foarte mult timp cu atâta poftă. În plus, îmi place sinceritatea ta și aș vrea să te ajut cumva, nu de alta, dar nu ar suna deloc bine să pleci din casa Ulnei fără măcar un cadou. Așa că, înainte să pleci, uită-te cu atenție în jur și spune-mi ce dorești. Poți să iei orice, dar ai grijă că nici unul dintre obiectele din casa mea nu sunt obișnuite….
– Mulțumesc, spuse Lian politicos, dar nu am nevoie de nici un obiect. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine dar simt că nu-mi trebuie nici un obiect.
– Da, obiectele te pot ajuta să exiști, dar nu te pot ajuta să trăiești. A exista și a trăi sunt două lucruri total diferite. Oamenii se înconjoară de obiecte pentru că sunt săraci. Și cu cât sunt mai săraci cu atât mai mult preț pun pe obiecte și uită să trăiască. Uită emoția unei atingeri, sau trăirea unei clipe.
– Nu m-am gândit la asta până acum, dar cred că aveți dreptate. Am avut tot timpul ce mi-am dorit, dar în acest moment, nici un obiect nu-mi poate aduce liniștea.
Ulna îl privi pătrunzător, încercând să-și dea seama dacă minte și când se convinse de sinceritatea vorbelor sale, spuse:
– Ai dreptate, dar atunci sunt în mare încurcătură pentru că îți sunt datoare deoarece m-ai binedispus și nu știu cum să te răsplătesc. E corect să-ți dorești obiecte ca să poți exista, dar să te obsedeze obiectele și să-ți faci un scop în viață din achiziționarea lor este cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii. Din cauza asta uită să trăiască, iar existența lor se pierde. Mai am câteva ore până va trebui să plec și cum nu vrei nimic de la mine, sunt într-o oarecare încurcătură, pentru că nu am cum să te răsplătesc, ceea ce nu e normal să se întâmple.
– Cred că există un mod prin care să ieșim din această încurcătură. Îmi dau seama că sunteți mai mult decât păreți a fi. Puteți să-mi dați răspunsul la întrebările pe care le am și….
– Off, off, om prostuț. Chiar crezi că e așa ușor? Pot să-ți răspund la întrebări, dar asta nu înseamnă mare lucru. Răspunsurile se găsesc în întrebările corecte. Dar fie, este un mod de a ieși basma curată din această situație. Îți voi răspunde la trei întrebări, alegele cu grijă.
Liniștea se așternu peste cameră, iar pe chipul lui Lian se citea lupta găndurilor. Putea căpăta doar trei răspunsuri iar el avea mii de întrebări. Cum să aleagă din ele?
– Bine, spuse el într-un târziu, prima întrebare este: omul este animal sau o ființă superioară, un zeu?
– Cu siguranță nu este animal, pentru că este rațional și conștient de propria lui existență, dar nici zeu nu este pentru că nu posedă nici o putere supranaturală. Pe de altă parte, omul poate fi superior oricărei ființe, chiar și celor supranaturale, zeilor. Adevărul este că fiecare om alege ce vrea să fie și așa cum ai observat, majoritatea aleg să existe precum animalele, alergând întreaga viață după obiecte, strângându-le și lăsându-le să le controleze viața. Rămân ancorați în instincte primare și tot ce doresc este să răzbată în fața altora prin ceea ce acumulează, iar pentru asta sunt în stare de cele mai josnice fapte, asta coborându-i mult sub animale. Alții, aleg cunoașterea, dar și asta e tot o formă de acumulare, așa că nu sunt foarte departe nici ei de animale. A te identifica cu obiectele sau cu o idee nu diferă prea mult, pentru că are ca sursă aceeași greșeală: identificarea cu orice produce mintea, instincte, gânduri sau emoții. Mintea ar trebui să vă fie cel mai mare aliat și până la un punct și este, pentru că vă ajută să vă faceți existența mai ușoară, dar ca să vă descoperiți adevărata natură trebuie să transcendeți toate produsele minții, fie că vorbim despre cele grosiere, ca instinctele, cele normale cum sunt gândurile sau cele subtile precum sunt emoțiile. Adevăratul sine al omului sau sufletul, cum mai este el denumit, este greu de distins în masa de instincte și gânduri care vă domină existența, dar aia este omul și nimic altceva. Cei ce renunță la el, îl vând pe lucruri fără valoare și după aia se miră că existența lor este anostă și lipsită de trăiri autentice. Pe de altă parte, cei ce reușesc să-și facă mintea să tacă, chiar și pentru o clipă, trăiesc cu adevărat și devin superiori oricărui zeu.
Ulna tăcu, iar Lian rămase pe gânduri. Mii de gânduri îi zburau prin minte și milioane de întrebări se zbăteau să iasă în față, dar Lian știa că nici una dintre ele nu este cea corectă. Respiră adânc și închise ochii. Lăsă toate gândurile să alerge prin mintea lui, fără să oprească nici unul, privind ca un spectator la cinema zbaterea lor. Într-un final se făcu liniște și atunci întrebă:
– Ce este iubirea?
Ulna schiță un zâmbet abia perceptibil, dovada faptului că îi plăcea omul din fața ei.
– Iubirea este starea naturală a sufletului. Vezi tu, universul este dual: există lumină și întuneric, viață și moarte, existență și nonexistență. Toate au la bază două esențe primordiale, una masculină, numită yang și una feminină, numită yin. La fel este și la oameni, unele suflete sunt mai pline de yang, altele de yin și fiecare suflet are perechea lui care îl completează exact. Dar, așa cum ți-am spus, oamenii nu se identifică cu sufletul lor și din cauza asta confundă iubirea cu alte lucruri, cum ar fi dorința sau cu forma subtilă a dorinței, pasiunea. Dar greșesc, pentru că iubirea înseamnă liniște, pace, armonie, iar dorința sau pasiunea nu conduc deloc către o astfel de stare. Sufletele pereche se întâlnesc tot timpul în existență dar oamenii ratează adesea aceste întâlniri pentru că sunt prea preocupați să alerge după obiecte. Nu este foarte greu de deosebit iubirea reală de surogatele ei, pentru că de ea sunt legate stări concrete: liniște, dor, bucurie, împlinire.
O liniște profundă se lăsă, în timp ce Lian privi fix în ochii negrii ai Ulnei.
– Îmi pare rău călătorule, dar la această întrebare nu pot să-ți răspund, pentru că nu știu. Nimeni nu știe care sunt perechile sufletelor, numai sufletele însele pot să discearnă asta. Nu știu, nici măcar, dacă există un singur suflet pereche sau mai multe, dar cu siguranță el se găsește printre sufletele pe care le întâlnești în drumul tău. Așa că, te rog, pune și a treia întrebare pentru că Soarele stă să apună și trebuie să plec.
Lian zâmbii pentru că Ulna îi ghicise întrebarea înainte să o rostească, dar nu mai avea nimic de întrebat. Cu toate astea trebuia să îi mai pună o întrebare Ulnei, altfel aceasta nu s-ar fi eliberat de datoria față de el. Se uită din nou în ochii ei negrii ca noaptea și înțelese unde se află.
– Răspunde-mi te rog la această ultimă întrebare: tu știi care e sufletul tău pereche?
Un zâmbet larg înflori pe fața Ulnei, omul ăsta chiar era special.
– Noi nu avem suflet, acesta e doar al ființelor vii, dar ne supunem aceluiași principiu al complementarității ca orice există în acest univers, așa că pot spune că-mi cunosc perechea și ne întâlnim în fiecare zi, iar atunci când ne sărutăm apare crepusculul. Vom fi împreună la sfârșitul zilelor, așa cum am fost înainte ca ele să înceapă.
Lian îi mulțumii Ulnei pentru găzduire și răspunsuri și se porni din nou la drum. Se găsea iar în pădurea întunecată dar nu mai ploua si în curând, maiestuoasă Luna îi lumină calea.
X
Se trezi brusc cu o stare pe care nu și-o putea defini. Uff, visurile astea ciudate. În timp ce se ridica din pat, ea gemu în vis. O privi un pic absent. Deși era noapte, lumina lunii pline ce răzbătea prin perdelele trase făcea să-i recunoască toate trăsăturile. Avea frumusețea femeii obișnuite, acea frumusețe care o va transforma dupa un timp în ceva absolut banal, dar știa că nu de asta erau împreună. De fapt, nici nu prea știa de ce erau împreună. Poate pentru că așa vroia ea, nu el. Se știa foarte comod și în comoditatea lui o acceptase pe lângă el la început, după care îi plăcuse faptul că toți îl considerau un norocos că a pus mână pe așa o partidă. ”Băftos ești frate, îi spusese la un moment dat Dinu, cel mai bun prieten. Nu numai ca e bună cu draci dar mai e și plină de bani, you lucky bastard!!”. Gina, că așa o chema, se îndrăgostise de el de când s-au întâlnit prima dată. Ce-i drept și el era un tip arătos, dar, în primul rând, foarte cult. Între timp Ginei îi trecuse îndrăgosteala dar nu putea renunța la el. Era ca un prădător ce nu dădea drumul prăzii odată prinsă.
Se duse în bucătărie și bău un pahar cu apă. Lumina lunii îi oferea suficientă lumină așa că merse fără să aprindă becul. După ce bău apă se duse în baie și se privi în oglindă. Se simțea obosit și ar fi vrut să doarmă dar….offf, mda, acolo ar fi putut să doarmă. În brațele ei se simțea atât de bine. Iar ochii Feliciei, calzi, blânzi și atât de misterioși îl linișteau într-un mod în care nu și-l putea explica. Era un tip rational și cu picioarele pe pământ, știa că orice pasiune se stinge după un an, doi, dar relația lui cu Felicia dura de mai bine de doi ani și acum, când ea dorea să plece, exasperată poate de lipsa lui de inițiativă, îi provoca insomnii. Dar el era pragmatic, nu-i plăcea să riște nimic. O alesese pe Gina din multitudinea de femei ce roiau în jurul lui pentru că era cea mai potrivită să-i ofere o viață lipsită de griji. Gina era suficient de frumoasă, încât să nu se facă de râs când ieșeau cu prietenii pe la vreun eveniment, dar, în primul rând, era foarte bogată. Moștenise banii de la tatăl ei, un bișnițar nenorocit, care făcuse bani vânzând în școli, la suprapreț, calculatoare expirate. Era mână în mână cu primarii care își luau și ei parte din tranzacție și toată lumea era fericită. Ginei nu-i păsa de unde are taică-su bani și încetul cu încetul începu să nu-i mai pese nici lui. În fond, asta era lumea în care trăia, șmecherii care făceau bani din orice și fraierii care plăteau și hotărâse că e mai bine să nu facă parte dintre fraieri. În plus, atunci când Felicia îi reproșase lipsa de morală a banilor pe care îi avea Gina, îi răspunse că el nu e legat de banii ăia, dar știa că nu fusese în totalitate sincer. Detesta sărăcia, i se părea o boală și chiar dacă avea un job bine plătit, nu se putea compara cu banii Ginei, care se pare că moștenise spiritul întreprinzător al tatălui ei și făcea afaceri chiar mai bine decât el.
Se duse pe balcon și privi Luna. Părea că vrea să-i vorbească, dar știa că e doar în imaginația lui. Își aminti din nou visul și pe Ulna, dar apoi simți ploaia rece de la început și un fior involuntar îi trecu prin corp. Ceva din Ulna îi aducea aminte de Felicia, poate ochii ăia misterioși. Nu, totuși Felicia era, în primul rând, plină de viață, în totalitate opusă Ulnei ce părea lipsită de viață. Mda, cu siguranță, Ulna din visul lui nu era Felicia.. Căldura și veselia ei contrastau cu sobrietatea și răceala Ulnei. Se mira că își poate aduce aminte așa de amănunțit de Ulna, pe care nu o întâlnise decât în vis.
Deschise telefonul din plictiseală și văzu că are trei mail-uri. Unul era de la ea, ceea ce îl miră nespus, deoarece acum o săptămână îi spusese că nu îl mai așteaptă, iar el, din orgoliu, nu o mai sunase deloc de atunci. Îi era foarte dor de ea, dar același orgoliul îl împiedica să recunoască ce important era pentru el s-o vadă. Se întâlniseră ieri, dar privirea ei îl impresionase. Nu reușea să-și dea seama ce anume era în acea privire: răceală, furie, supărare, tristețe, iubire chiar, dar, din nou orgoliu, îl făcu să se poarte rece și superior și, deși îi era așa de dor de ea, de ochii ei calzi și blânzi, de râsul ei sincer și de liniștea din brațele ei nu o sună deloc. Deschise mail-ul și citi:
”Nu ai înțeles nimic Pisoi. Ți-am spus că nu te mai aștept pentru că era necinstit ca eu să fac asta în timp ce tu ești cu ea. Nu s-a schimbat nimic în mine, în ceea ce simt pentru tine, așa cum nu s-a schimbat nimic în tine. Doar aceeași pasivitate comodă, care sună a lașitate, ce te face să nu acționezi în nici un fel. Nu ți-am cerut să-ți părăsești cuibul călduț de lângă ea, ci doar am vrut să-ți găsești timp pentru noi, să descoperim, dacă ceea ce simțim este superior sentimentelor obișnuite. Știu că sunt la fel de vinovată ca și tine, pentru că o înșelăm dar sunt convinsă că și ea are modul ei de a ieși din existența pasivă și stupidă pe care voi o numiți relație. Cum zici tu? Că sunteți ok? Un mod ieftin de a defini o existență mediocră, nu crezi? Nu sunt născută ieri, Pisoi și am mai fost îndrăgostită, dar ceea ce simt pentru tine nu are nici o legătură cu asta. Când ești îndrăgostit ești încordat și neliniștit, dorind să placi perechii tale te strădui să fi ce nu ești, iar asta e obositor, atât de obositor încât nu poți susține mult timp această stare, iar când dispare, primul lucru care te consumă este dezamăgirea că celălalt nu este așa cum l-ai crezut. În cazul nostru nu s-a întâmplat deloc așa. Am știut de la început care îți sunt limitele și cu toate astea nu m-am simțit nici o clipă neliniștită în preajma ta. La început eram chiar mirată că-mi place de tine, cu toate că te consideram slab și superficial, în ciuda miilor de cărți pe care le-ai citit. Serios, mă întrebam atunci, cum pot să mă simt atât de bine cu un om care se lasă purtat peste tot ca un trofeu de către o femeie posesivă și rea precum Gina? Cum pot să râd atât de mult și să fiu atât de în largul meu cu cineva atât de lipsit de voință, ca tine? Și s-a întâmplat prima noastră seară, prima în care am simțit și altceva înăuntru tău. Am simțit că acel sentiment profund pe care l-am descoperit in mine era și înăuntru tău în aceeași măsură și asta mi-a dat speranța că am gasit acea stare pură pe care am căutat-o în tot timpul ăsta, chiar și fără să știu. Sunt convinsă că și tu ți-ai dat seama că nu e ceva obișnuit, dar în superficiala ta aroganță l-ai asociat cu îndrăgosteala obișnuită. La început am crezut că faci asta din comoditate, dar mai târziu am realizat că de fapt ți-e teamă și ăsta este și motivul pentru care aceste momente au fost atât de rare, cu toate că erau atât de frumnoase și profunde. Dar exact această profunzime te speria pentru că inducea în tine, ca și în mine, acea liniște și siguranță ce transcende cuvintele. Da, îți era teamă că ar putea fi adevărată și că asta ar însemna sfârșitul crezului tău legat de viață, relații și oameni, în general.
Și atunci când am realizat că nu vrei să mă pierzi, dar ți-e teamă să explorezi mai departe și să dezvolți relația noastră ți-am spus că nu te mai aștept, ceea ce ție ți-a sunat ca un ultimatum, prin care te puneam să alegi între mine și Gina. Nu dragule, nu te-am pus niciodată să alegi dintre mine și ea pentru că nu ai cum. Noi două facem parte din lumi total diferite, dar dacă ai fi iubit-o pe ea, eu nu aș fi apărut niciodată în viața ta. A fost o alegere comodă, de care nu te mai poți despărții, pentru că ești alegerea ei într-o măsură mai mare decât este ea alegerea ta. Și nu, nu am fost niciodată geloasă pe ea, pentru că nu mi-am dorit nimic din ce are ea. Banii ei sunt murdari, prieteniile sunt false, în general ceilalți există doar că să o slavească, inclusiv tu, dar ea nu iubește și nici nu este iubită de nimeni. Nu cunoaște acest sentiment pentru că e ceva ce nu poate fi cumpărat. Așa că nu are nimic din ce mi-aș dori, nici măcar pe tine, pentru că modul în care te are e un mod pe care eu nu-l doresc. Prefer să ai libertatea de alegere.
Da, ți-am spus că nu te mai aștept ca să înțeleg cât de mult valorează ceea ce simți când suntem împreună. Poate o să dispară, așa cum susții tu, sau poate nu, dar dacă nu faci nimic, NIMIC se va întâmpla. Azi ne-am întâlnit și mi-ai zis că vrei să rămânem prieteni și m-a pufnit râsul. Tu te-ai întristat și mi-ai zis că ai vrea să mă mai suni iar eu am clătinat din cap dar nu ți-am răspuns. Așa că îți zic acum: crezi că am putea să ne întâlnim ca prieteni tu cu Gina și eu cu un altul? Ce ai simții atunci? Ei bine, eu una nu aș putea să fac asta. Așa că nu cred că putem rămâne prieteni. Să mă suni? Da, am simțit tot ce ascundea asta, tot dorul și dorința și tot. Așa că da, aș vrea să mă suni, dar doar atunci când acel dor va fi suficient de puternic încât să acopere toate gândurile pe care le folosești ca pretext pentru viața comodă în care te scalzi. Dacă doar vrei să-mi auzi vocea, sau să te asiguri că încă mă mai gândesc la tine, nu mă mai suna.”
Rămase pe gânduri cu telefonul în mână. În mintea lui era o adevărată furtună, dar nimic nu mai părea a avea sens. Se duse în dormitor dar nu-i veni să se întindă lângă Gina. Se duse din nou în baie și se uită în oglindă.
- Cine sunt eu? Ce caut aici? Parcă mă numesc Lian și umblam prin pădure…..
X
Luna privea netulburată întreaga scenă. Știa că o să-l mai întâlnească odată pe Lian,
atunci când o să-l conducă pe tărâmul celălalt, dar atunci el va fi uitat totul, în afara cazului în care …. Hmm, ciudate ființe, oamenii ăștia. Bogați, săraci, urâți, frumoși, buni sau răi sunt cu toții egali în fața ei. Toți se tem de moarte, dar sunt aproape morți întreaga viața, așa că atunci când le vine sorocul nu pierd mai nimic. O viață trăită pentru ceilalți e tot ce au. Propriile trăiri valorează mult prea puțin. Îi mai aruncă o privire lui Lian ce o fixa piedut de ore întregi, dar îl avertizase că nu îi poate da răspuns la această întrebare. Lucrurile cu adevărat valoroase nu sunt niciodată ușor de obținut. Crepusculul se arătă și fața Lunii se încălzii de bucurie. Urma să petreacă minutele ei de veșnicie alături de el și când acestea se vor scurge, lumina lui îi va călăuzi pe cei vii așa cum razele ei îi călăuzesc pe cei morți.
Alin Beta 
Lasă un răspuns