Castelul Negru

Adal se mai uită odată la zidurile negre ale castelului, parcă încercând să se convingă că asta are cu adevărat de făcut. Privi și în direcția opusă, acolo unde drumul șerpuia către orizont ca o invitație. Oftă adânc privind descumpănit în jur. Oare ce căuta aici? Mda, ea l-a adus aici, scoțându-l din întunericul în care se retrăsese. Crina, un nume obisnuit dar care pentru el avea o rezonanță aparte. Era înaltă, cu ochi căprui și părul roșu, frumusețea ei venea în primul rând din blândețea vocii și disticția comportamentului. Nu îl căutase pe el în mod special, dar când se întâlniră au știut de la început că o legătură specială se crease între ei. De fapt, ea căuta ajutor, dar, pentru că era nemaipomenit de sfioasă nu îi spuse niciodată ce dorește, așa că pentru Adal era încă un mister cum anume ar fi putut să o ajute. Dar chemarea ei a fost singura pe care nu a mai putut să o ignore. Se izolase în întuneric pentru că așa dorise, nu mai vroia să știe nimic despre nimeni, dar pe ea nu a putut să nu o bage în seamă. În primul rând pentru că suferința ei era reală, ca și regretele. Nu era nimic fals în ea și asta îl miră, pentru că de mult timp nu mai văzuse pe cineva atât de curat. Așa că a urmat-o până la acest castel mare și urât, cu ziduri curate și îngrijite, dar care emanau o aură de minciună și răutate.

– Îmi pare rău Crina, dar nu vreau să intru acolo. Din cauza acestor castele m-am retras în întunericul meu. Ele reprezintă tot ce e mai urât în lume și nu vreau să intru acolo. Hai mai bine să stăm aici, uite, pavilionul ăla e chiar frumos și are tot ce ne dorim ca să stâm în el. E curat și simplu, așa cum suntem și noi.

Și au stat un timp în pavilion, dar singurul loc în care Crina se liniștea era când stătea în brațele lui, în rest părea hăituită de fantome pe care Adal nu reușea să le vadă.

– Trebuie să plec, îi spuse ea speriată. Mă caută, știu că mă caută și nu e bine dacă ne descoperă. Mai bine să rămână secretul nostru. Oricum nu-i place să părăsească palatul așa că vei fi în siguranță aici. Nu aș vrea să te rănească.

– Cine să mă caute și să mă rănească? De cine te temi atât de tare?

– Nu mă tem doar că….. nu știu cum să-ți explic. Are cumva puterea de a mă anula….

– Cine?

– Nu pot să-ți explic, o să vezi….poate…

Și plecă, dar nu înainte de a-i promite că o să se întoarcă în seara următoare, atunci când soarele va fi la asfințit. El o așteptă cu nerăbdare toată ziua mirându-se de trăirile lui. Crezuse că nu mai e nimic care să-l uimească și că trăise viața în toate aspectele ei, singurul lucru care-i mai rămăsese de explorat fiind întunericul nonexistenței. Se înserase și zgomotul unor pași afară îl făcură să iasă fericit în ușa pavilionului, dar nu era ea. În fața lui stătea o altă femeie,  care din punct de vedere convențional era chiar mai frumoasă decât Crina. Era înaltă, bine proporționată, cu ochii negrii. Ținuta ei era una clasică și foarte îngrijită, aceasta fiind, evident, atentă până la obsesie la detalii. În ochi avea o severitate și o răceală caracteristică oamenilor obișnuiți să li se facă tot timpul pe plac, dar când îl zări pe Adal se descumpăni pentru o fracțiune de secundă, revenindu-și repede, dar nu suficient încât să-i scape aceste amănunt.

– Bună ziua, spuse ea, numele meu este Eugenia și el înseamnă aristocrată în greacă.

– Bună ziua, eu sunt Adal. Știu ce înseamnă ”eugenios” în greacă. Ați studiat greaca?

– Nu vai, deloc, dar era exact numele care mi se potrivea așa că mi s-a explicat de ce l-am primit.

Adal rămase extrem de confuz la modul în care Eugenia își primise numele, dar i se părea că se potrivește perfect cu ținuta rece și țeapănă a femeii din fața lui. Aceasta emana snobism la propriu, iar lui Adal îi displăcea total prezența ei, dar Crina nu venise și politețea îl obliga să se poarte frumos.

– Pot să vă întreb, spuse afectată Eugenia, cu ce treabă pe aici? Nu mă înțelegeți greșit, nu mă deranjează că stați aici, dar…..

Pe Adal îl trecu un fior, nu numai că nu o deranja că stă acolo, dar era evident că îl place. Nu vroia să îi placă acestei femei în nici un fel, politețea o avea din educație iar amabilitatea din născare și nu vroia ca Eugenia să le interpreteze greșit, așa că îi răspunse pe un ton un pic mai rece:

– O aștept pe Crina. Mă mir că nu a ajuns, a promis că vine la asfințit iar acum este deja noapte. Sper să nu fi pățit ceva….

– Aaaaaa, pe Crina, înțeleg, spuse Eugenia, în timp ce un zâmbet ciudat îi înflori pe față. Dar ce treabă ai cu retardata aia?

– Dacă nu vă e cu supărare, doamnă, asta este ceva doar între mine și ea. Dacă nu vă deranjează să o aștept aici, am să stau s-o mai aștept, poate vine mâine seară.

– Da, da, stai liniștit, nu e nici o problemă. De fapt, poți să stai cât vrei. Eu trebuie să plec, nu de alta dar mă tot strigă iubitul meu, George. Off, e așa un posesiv, spuse ea făcându-i cu ochiul.

Pe Adal îl trecu un fior rece pe șira spinării văzând ușurința cu care Eugenia trecu de la politețea convențională la familiaritatea complice. Nu era deloc interesat de ea sau de iubitul ei George, singurul lucru care îl împiedica să se întoarcă la întunericul său erau ochii blânzi ai Crinei. Dar în seara următoare îl vizită tot Eugenia, care intră peste el cu o nonșalanță ce-l deranjă pe Adal, dar se stăpâni amintindu-și că e doar un musafir acolo, chiar dacă pavilionul părea ca un refugiu pentru el și Crina. Interesul Eugeniei în ce-l privește era tot mai evident, dar, în același timp devenea extrem de iritată de întrebările lui legate de Crina.

– Sincer, nu înțeleg de ce te interesează proasta aia? E doar o retardată care nu-și cunoaște locul. Bântuie toată ziua prin împrejurimi, parcă fugind de mine, deși nu-i doresc decât binele.

Adal nu-i răspunse, dar rămase pe ganduri. Eugenia îl vizita aproape în fiecare seară, dar lui îi era dor de Crina, așa că la un moment dat, își luă inima-n dinți și îi spuse Eugeniei:

– Poți să-i spui Crinei că încă o mai aștept. Cine știe, poate o fi uitat.

– Bine, o să-i transmit, îi răspunse Eugenia arțăgoasă, așa cum era de fiecare dată când îi vorbea de Crina.

În seara următoare veni Crina și tot dorul acumulat în cei doi se topi într-o îmbrățișare ce părea că nu se va mai termina niciodată. Buzele lor se căutau flămânde, în timp ce corpurile se înlănțuiau în tăcere. Se priveau în ochi unul pe celălalt și valuri de căldura radiau în tot pavilionul.

– De ce ai așteptat atât, dulcea mea Floare de Cais, întrebă el într-un final?

– Nu am putut să plec. Cât timp am fost plecata ea a fost foarte îngrijorată și chiar a părăsit castelul în căutarea mea ….

– Te referi la Eugenia?

– Da, da și el a început să se agite foarte tare….

– El, cine? George?

– George, hihihi! Da, el, îl cheamă Gheorghe de fapt, doar că i s-a părut că George sună mai frumos, așa că acum își zice George și se supără foarte tare dacă-i spui altfel. E un țăran prost și îngâmfat, care se smiorcăie toată ziua ca să-l bage Eugenia în seamă, dar când se ceartă cu ea spune numai lucruri urâte. Se dă foarte credincios dar minte precum respiră și îi consideră pe toți niște proști pe care îi fraierește cum vrea el. Eugenia s-a întors în castel a doua zi după ce m-am întors eu, dar m-am ascuns de el că îmi displace profund acest om, însă Eugenia era un pic schimbată, părea mai gânditoare și mai melancolică. El a strigat la ea și a făcut-o în toate felurile dar ei nu i-a păsat și i-a zis să plece, dar el a păcălit-o și a chemat niște oameni cărora le spune prieteni și i-a făcut o surpriză. Eugenia se poartă diferit în fața prietenilor așa că nu a mai țipat la el și câd au plecat prietenii s-au împăcat.

– Nu prea pare să-ți placă acești prieteni și nu înțeleg de ce?

– Pentru că sunt niște fățarnici. Pe față sunt tot o miere, dar pe la spate râd de ei. George e mai mic de înălțime decât Eugenia și mai grăsuț, iar ea poartă tocuri, așa că sunt un pic caraghioși când sunt împreună, dar ăsta nu e un motiv să râzi de oameni. În plus, când sunt doar bărbații împreună vorbesc numai porcării și se laudă cu naivitatea femeilor, iar ele ….

– Am înțeles, râse încetișor Adal, dar știi cum e cu prietenii vechi, e mai greu să-i schimbi.

– Dar nu sunt prietenii Eugeniei, sunt ai lui, dar dintr-un anume motiv Eugeniei îi place să fie cu ei, oricum e mai bine decât să fie singură cu el că sunt mai tot timpul arțăgoși, atunci fug și ea pleacă să mă caute, iar el devine posac și smiorcăit ca un copil ce vrea numai atenție. Dar mă obosește să-i văd pe ipocriții ăia cum se hizilesc la Eugenia, ca după aia s-o vorbească pe la spate. Pe mine nu mă prea bagă nimeni în seamă în castel, în afară de Eugenia. Offf, e târziu. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Zboară așa iute când sunt cu tine. Trebuie să plec, dar o să mai vin.

– Stai un pic, strigă el după ea, de cine anume ți-e teamă?

Dar ea nu-i mai răspunse, dispăruse deja în noapte. Adal privi zidurile negre ale castelului și i se păru că nu mai emană chiar atâta minciună și răutate. Făcu câțiva pași în direcția lui, dar o senzație neplăcută îl invadă. Se întoarse un pic trist în pavilion dar găsi pe pernă un bilet de la Crina pe care scria doar ”somnic dulce” și inima i se umplu de bucurie.

În zilele următoare, însă nu Crina fu cea care-l vizită ci Eugenia. Și uite așa, trecură săptămânile, care se adunară în luni și până să realizeze se făcu un an jumate de când o aștepta în fiecare seară pe Crina la el în pavilion. Din păcate aceasta venea rar, foarte rar pe la el, dar Eugenia îl vizita aproape zilnic.  Adal era trist, trecuseră mai bine de trei luni de la ultima vizită a Crinei și, deși încercă, nu mai putea să-și ascundă dezamăgirea în fața Eugeniei. Aceasta îl privea cu o oarecare îngrijorare, parcă anticipând ce urma să-i zică.

– O să plec, spuse el într-un târziu. De trei luni nu a mai dat nici un semn de viață.

– O să vină, încercă să-l liniștească Eugenia, dar era la rândul ei neliniștită.

Adal se uită la ea și nu înțelegea de ce e tulburată de posibila lui plecare. Doar ea era cu George și părea foarte încântată de acest lucru. Nu prea vorbiseră despre relația ei cu George, poate și pentru că i se păru că are o anumită jenă să vorbească despre el în fața lui. Ce-i drept și lui îi venea destul de greu să o vadă pe Eugenia, frumoasă și manierată la braț cu țărănoi pitic și gras, așa cum il descrise Crina. În tot timpul ăsta Eugenia îi devenise destul de apropiată și ar fi vrut să o vadă fericită, deși ea părea tot timpul preocupată și supărată. În preajma lui Adal, însă, devenea mai destinsă și chiar râdea la câte-o glumă. Dar lui îi era dor de Crina și în ultima vreme se apropia tot mai des de zidurile negre ale castelului. Îi spuse asta și Eugeniei, dar reacția ei îl luă pe neașteptate.

– Niciodată, auzi, niciodată să nu te mai apropii de castel. Dacă ți-am spus că o să vină, o să vină și gata. Dacă te-ai săturat de așteptare, poți să pleci, dar să nu te mai apropi de castel. Asta îmi lipsește să te vadă vreun prieten de-al lui George, sau chiar George….

– Scuză-mă, dar de ce ții așa mult la acest George? Cu siguranță meriți un bărbat mai bun, unul sincer și cinstit. De ce ții neapărat să te afișezi cu unul ca el?

– Ce știi tu despre el sau despre noi? Nimic!! Ai auzit câteva cuvinte de la retardata aia de Crina, care-l detestă. Zice că face bani pe spatele copiilor și părinților săraci, vanzându-le lucruri proaste la suprapreț și ce-i cu asta? Și ce dacă e mai îngâmfat? Sau fără maniere? Da, se plânge tot timpul și vrea atenție, dar știi ce? Mie îmi place asta, pentru că vrea atenție de la mine și nu de la altcineva. Iar cei care zic altceva sunt niște mincinoși!!

Tirada Eugeniei, îl luă prin suprindere pe Adal. Adevărul era că nu îi păsa de relația Eugenie cu George. Văzuse destule la viața lui așa că acest tip de relații ciudate, în care cei doi nu au nimic în comun decât banii, i se păreau a fii mai degrabă o regulă în societate, decât o excepție. Părea natural ca dacă ești frumoasă să ai pe unul cu bani, sau invers așa că îi era indiferent de cum se simțea Eugenia când era împreună cu George.

– Îmi pare rău Eugenia, nu am vrut să fiu rău. Recunosc că nu mă interesează relația ta cu George, eu doar am repetat ce am auzit, dar ai dreptate, este urât să repeți zvonuri despre oameni, dar eu nu ți-am spus decât ție ce am auzit și dacă e fals, te rog să mă ierți. Adevărul e că mi-e tare dor de Crina, în acest moment și cumva am sentimentul că nu o s-o mai văd. Așa că aș vrea să plec.

Pe fața Eugeniei fulgeră umbra unei tristeți dar care fu alungată foarte repede, așa că atunci când îi răspunse, vocea ei era rece și calculată ca prima dată când se întâlniseră.

– Daca vrei să pleci, pleacă. Ce-mi pasă mie? Eu voi fi ok!

Adal ieși din pavilion fără să privească în urmă. Într-un fel îi părea rău de Eugenia, dar nu avea ce să-i facă. Mergea încet, fără vreo direcție anume, singurul lucru pe care și-l dorea era să părăsească zona castelului a cărui ziduri deveniseră și mai întunecate. Mai aruncă o privire în urmă și atunci o văzu la geamul din turnul central al castelului. Îi făcea disperată semne cu mâna, parcă implorându-l să nu plece. Imaginea îl mișcă peste măsură pe Adal, care se întoarse fără să stea pe gânduri la pavilion. În scurt timp veni și Crina care i se aruncă în brațe.

– Ce vrei să faci? Pleci? De ce?

– Acum nu mai vreau, doar că vii așa de rar în pavilion, iar eu nu pot să vin în castel să te caut. Tu ești singura mea rațiune ca să fiu aici și dacă tu nu ești nu am de ce să mai stau.

– O să încerc să vin mai des, dar e tot mai aiurea în castel. În fiecare seară e câte un banchet și Eugenia a devenit tot mai dependentă de ele, iar atunci când sunt prietenii lor prin preajmă nu mă mai lasă liberă. Mă încuie în turn și spune să nu ies de acolo pentru că îi stric imaginea. Dar eu nu fac nimic, doar râd de minciunile lor, atâta tot.

Adal nu plecă, dar lucrurile nu se schimbaseră în mai bine. Cea care îl vizita era tot Eugenia, dar care devenise mai rece și mai acidă cu el. Mai încercă de două ori să plece dar de fiecare dată se întoarse din drum după ce Crina îl strigase de la ferestrele castelului.

 

Acum era hotărât. Stătea aici, în lumea asta, care nu era a lui, lângă un castel urât cu ziduri negre și care emanau ură și minciună. Vroia să plece, dar amintirea clipelor petrecute cu Crina îi înmuie voința. Se scutura și mai privi odată castelul. Porni decis către marginea grădinii. I se păru că aude vocea Crinei care-l strigă dar strânse pumnii și merse mai departe. Ieși din grădină și se îndreptă către o pădure. De aproape doi ani nu se mai depărtase atât de mult de castelul negru. Intră în pădure și părea aproape împăcat cu plecarea sa, când auzi o șoaptă:

– Lașule, de ce fugi? Ești un laș! Lasule…….

Un fior îi trecu prin inimă. Da era un laș. Doi ani stătuse lângă zidurile castelului negru fără să aibă curajul să intre în el. O lasa pe Crina sigură în acel castel, singură cu acel necunoscut de care îi era atât de teamă.

Se întoarse aproape alergând. Între timp se înserase și zidurile castelului păreau mai negre decât noaptea isăși. Se îndreptă către zonă în care știa că e intrarea din lateral, gândind că nu e chiar cea mai bună idee să intre prin față. Nu vroia să se întâlnească cu Eugenia sau cu Geoarge. Când atinse zidul negru al castelului îl invadară un amestec de senzații: ură, furie, teamă, silă dar, după ce își liniști un pic inima, recunoscu printre ele și bucurie sau liniște doar că mai răzlețe. Intrarea laterală era deschisă așa că intră în castel. Senzațiile îl inundarară copleșindu-l. Se așeză lângă ușă înăbușindu-și cu greu dorința de a fugi cât mai departe de castel. Vroia s-o găsească pe Crina, dar nu avea nici cea mai mică idee unde ar putea să fie. Realiză că gândindu-se la Crina se liniștise brusc. Porni încet căutând metodic în fiecare cameră. În castel răsunau o mulțime de voci, dovadă că era un alt eveniment la care erau prezenti prietenii lui George si a Eugeniei, deși, conform celor spuse de Crina, erau doar prietenii lui. Camerele păreau goale, dar când le deschidea îi apăreau tot felul de imagini care se risipeau ca un fum. Într-una o văzu pe Eugenia la scoală. Era sfioasă și retrasă și o enervau cumplit niște fete mai mari care râdeau de ea. Dar ea nu plângea, doar le întoarse disprețuitor capul. După ce plecară fetele însă o undă de ură se ivi în ochii ei. În altă cameră o văzu pe Eugenia copil, plângând că un copil îi luase jucăria favorită. Dar tatăl ei se duse la copilul respectiv și îl convinse să-i dea ei jucăria. Trecu de la o cameră la alta, parcurgând o mulțime de amintiri ale Eugeniei. Temeri, complexe și refulări, le exploră pe toate, dar Crina nu era nicăieri.

Adal își aduse aminte că o zărise pe Crina la ferestrastra turnului central al castelului, așa că se îndrepă în direcția respectivă. Ca să ajungă la turnul central trebui să treacă pe lângă sala centrală a clădirii. Se furișă în grabă ca să nu fie zărit. Aici nu se găsea decât o singură cameră, a cărei ușă o deschise incetișor și inima i se umplu de bucurie. Crina era pe patul din cameră privind tristă niște poze. Când îl văzu se lumină la față și îi sări bucuroasă în brațe. Se sărutară îndelung și timpul păru că se oprise în loc pentru ei. Dar un zgomot din pragul ușii îi trezi brusc la realitate pe cei doi. Își întoarseră privirea în același timp și o zăriră în prag pe Eugenia a cărei ochi aruncau fulgere de furie.

– Ce cauți aici? Ai vrut să pleci, de ce n-ai plecat? Ți-am spus că nu ai ce căuta în castel!!

Adal vru s-o infrunte dar o privi pe Crina care se chircise de frică pe pat. Pozele pe care le privise înainte zăceau împrăștiate pe podea. Adal le ridică și se uită la ele. O văzu pe Eugenia fericită alături de un bărbat inalt și vesel. Nu mai era zâmbetul ei protocolar ci era cu adevărat fericită. De fapt…. părea mai degrabă că e Crina în poze nu Eugenia. Adal rămase prostit cu pozele în mână. Totul îi deveni foarte clar. Ignorând-o pe Eugenia, se întoarse către Crina și-i spuse:

– Știu de ce ai reușit să ajungi la mine în întuneric. Pentru că și tu erai în același întuneric. Acum înțeleg de ce m-ai adus aici, dar eu nu am nici o putere asupra Eugeniei, doar tu ai. Eugenia este doar peronalitatea ta, este ceea ce arăți celorlalți. Personalitatea se construiește în timp și este marcată de educație, de mediu și de experiențele prin care ai trecut. Nu sunt mulți care te-au vazut așa cum ești Floare de Cais, îi zâmbi el, nici măcar …. Eugenia nu este rea, nici bună, este doar ceea ce lași tu să fie, în funcție de ce alegi să trăiești. Prin nu știu ce ironie a sorții l-ai lăsat pe George în viața ta și el a făcut să-ți construiești aceasta imagine, dar tu ești cea care hotărăști, în final, ce anume vrei să trăiești. Atunci când mă vizita Eugenia erai de fapt tu și de aia nu vroia să plec. Acest castel reprezintă mintea ta, așa cum este ea acum, plină de gânduri care nu te definesc. Dacă vrei să trăiești cu adevărat, Crina, să fi liberă de toate zidurile acestea urâte și reci, nu trebuie decât să le dărâmi.

Abia apucă Adal să rostească aceste cuvinte că Eugenia scoase un urlet cumplit.

– Ajunge cu toate astea!!! Chiar crezi că am să te las să distrugi tot ce am construit în acești ani?!? Castelul îmi dă doar mie socoteală nu acestei retardate!

– Crina, ridică-te, îi spuse Adal! Tu ești adevărata stăpână. Tu ești cea care hotărăști cum vrei să trăiești. Dar dacă vroiai cu adevărat viața pe care o dorește Eugenia nu m-ai fi căutat în întuneric. Dacă alegi să fi Crina atunci Eugenia se va supune voinței tale, dacă alegi să fi Eugenia atunci Crina se va ascunde prin cotloanele castelului așa cum a făcut-o și până acuma. Tu, Crina reprezinți sufletul acestei ființe, iar Eugenia reprezintă personalitatea sau imaginea. Dintre ele, Eugenia este în continuă schimbare, în timp ce prima poate doar să se manifeste și atunci ești mai fericită, sau se poate ascunde și atunci ești mai goală de orice trăire.

Ochii Eugeniei aruncau săgeți de ură, asupra lui Adal. Zidurile castelului începură să se miște ca o pânză de mătase. Se onduiau atât de tare încât Adal căzu în genunchi. Înțelesese că nu mai are mult timp și mai apucă să-i strige Crinei.

– O să te aștept în întuneric, Crina. După ce o stăpânești pe Eugenia …….

Nu apucă să-și termine fraza că se trezi azvârlit într-un spațiu negru și impersonal. Mii de gânduri îl munceau în timp ce trecea printr-o mulțime de stări. Era când supărat, că nu a înțeles mai repede situația, când mulțumit că nu a plecat fără să înfrunte castelul negru al Eugeniei. Știa că nu avea cum să câștige vreo bătălie cu acel castel, doar Crina putea, dar acuma știa și ea asta. Depindea doar de cât de puternică sau de slabă se va dovedi.

Lăsă întunericul să-l înconjoare închizând ușa oricărei speranțe. În fond luptele astea sunt rareori câștigate de suflet, pentru că oamenii sunt slabi. De ce să păstreze speranța că Crina va reuși să o supună pe Eugenia? Cel mai probabil Eugenia va fi cea care va câștiga și va obține o viață obișnuită și banală iar pe Crina o va izola și mai tare după acest eveniment ca să nu-i mai strice planurile pe viitor. Închise ochii și alungă toate gândurile. Dorea să se întoarcă în acea liniște a nonexistenței, dar imaginea unor ochi blanzi nu-l lăsa, încă.