Omul Bufniță – Prima parte

Era o dimineață răcoroasă de toamnă, iar ceața care se lăsase pe strazile cetății anunța o zi senină. Ar fi fost o altă zi normală, dacă nu era agitația din fața unei clădiri impunătoare pe frontispiciul căreia scria mare: JUDECĂTORIE. Înăuntru clădirii era și mai mare vânzoleala, oamenii înghesuindu-se curioși către sala cea mare. ”Uite-l acolo!”, ”Unde? Unde?”, ”Acolo, in boxa acuzațiilor!”, erau cele mai rostite propoziții din sală. Cel către care erau indreptate toate privirile era un barbat, încă tânăr, de un calm nefiresc, având în vedere toată agitația din jurul lui.

– Liniște! Liniște! Se auzii vocea aprodului! Excelențele lor Judecătorii!!!

În sală se lăsă o liniște profundă, în timp ce 6 femei și 6 bărbați, imbrăcați în robe negre își ocupară locurile de la prezidiu. Oamenii din sală priveau fascinați la cei 12 judecători. De foarte mult timp nu ma fuseseră convocați. Ce-i drept, nici nu se mai auzise de un astfel de caz de foarte mult timp. Unul dintre judecători bătu cu ciocanul în masă și întrebă:

– Este prezentă Acuzarea?

– Prezent, zise un om ascuțit la față, cu buze subțiri pe care le mușca frecvent și nervos.

– Este prezentă Apărarea?

– Prezentă, spuse o femeie corpolentă.

– Aș dori să mă apăr singur, spuse bărbatul din boxa acuzaților, cu o voce calmă și nefiresc de caldă. Doamna avocat dorește să-și bazeze apărarea pe faptul că sunt nebun, dar nu sunt de acord cu asta.

– Dar este nebun, onorată instanță, este, spuse avocata apărării, sărind din banca ei către omul din boxă, căruia îi șoptii printre gâfâituri:

– Chiar ești nebun! Tu nu înțelegi ce se petrece aici. O să fii condamnat la moarte și executat. Faptele de care eși acuzat sunt mult prea grave, lasă-mă să îți salvez viața, nebunule.

Omul din boxă o privii mirat și îi spuse hotărât:

– O să mă apăr singur, totuși!

Femeia corpolentă ridică neputincioasă din umeri și se îndreptă către prezidiul judecătorilor.

– Aș dori să se înregistreze că nu sunt de acord ca acuzatul să se apere singur, pentru că nu este in deplinătatea facultăților sale mintale și, prin urmare, nu poate să discearnă singur dacă are sau nu nevoie de apărător.

– Am luat act de doleanța dumneavoastra, spuse același judecător ce vorbise și prima dată, dar, după cum știți, legea noastră prevede foarte clar că, dacă un acuzat solicită să se apere singur, o poate face, indiferent dacă este sau nu în deplinătatea facultăților mintale.

Avocata se întoarse spășită în banca ei murmurând în sinea ei: ”eu am încercat, dar omul ăsta e nebun, o să fie, cu siguranță condamnat la moarte”.

– Acuzarea să prezinte faptele incriminatorii, spuse judecătorul!

Omul uscățiv al acuzării, care bătuse nervos din picior și-și mușcase neîncetat buzele, pe tot parcursul evenimentelor de până acum, se ridică bucuros și cu o privire șireată și răutăcioasă izbucnii:

– Onorată instanță, mult stimată audiență, este fără îndoială unul dintre cele mai clare cazuri de blasfemie din istoria scumpei noastre cetăți. Acest om se ridică împotrivă a însăși fundamentele societății noastre. Putem dovedi cu martori, deși nu cred că va dezminții, că acuzatul a afirmat, citez: ”banii nu asigură fericirea”, sau ”goana după obiecte îi îndepărtează pe oameni de ei înșiși”.

Un murmur de indignare se auzii în sală în timp ce judecătorii se consultară între ei, iar cel care vorbea bătu cu ciocanul în masă.

– Liniște, liniște!! Acuzat, ce ai de spus în apărarea ta?

– Aș avea de spus câte ceva, deși nu sunt foarte convins că ele vor fi în apărarea mea, spuse bărbatul din boxa acuzaților. În primul rând, aș vrea să spun că nu sunt din aceste locuri.

– Și ce anume ai căutat în cetatea noastră dragă, îl întrebă uscățivul acuzator?

– Nu o să vă vină să credeți, dar căutam o pisică, spuse zâmbind acuzatul?

– O pisică? Tu îți bați joc de noi? Adică ți-ai riscat viața intrând în cetatea noastră pentru o pisică? Eu cred că minți și de fapt ai intrat ca să zdruncini fundamentele religiei cetății noastre.

– Departe de mine aceste gânduri! Am foarte puțin interes pentru religia dumneavoastră sau pentru domniile voastre, în general. Dacă nu vă este cu supărare, am să vă spun povestea vieții mele, așa cum este ea și o să hotărâți apoi ce și cum.

– Prea bine, spuse judecătorul, să auzim ce ai de spus.

– M-am născut într-o țară nu foarte departe de aceasta, într-o perioadă în care ni se spunea că toți cei din afară sunt niște oameni răi și ticăloși. Oamenii nu aveau voie să cunoască prea multe lucruri și nici să ceară mai multe de la conducătorii lor, dar într-o zi ei s-au răsculat împotriva conducătorilor și cunoașterea a devenit liberă, așa că am început să citesc, mult și cu nesaț. Eram atât de fascinat de toate lumile pe care le găseam în cărți încât m-am îndepărtat de semenii mei. Izolat fiind, într-o dimineață m-am dus la baie să mă spăl pe față, ca de obicei și cînd m-am uitat în oglindă am văzut, în loc de chipul meu, o bufniță. Prima dată m-am speriat și m-am frecat nedumerit la ochi, dar am continuat să văd o bufniță în locul chipului meu. După un timp mi-am dat seama că îmi este foarte cunoscută această bufniță și, deși încă nu înțelegeam nimic, am acceptat faptul că este posibil să mă fi transformat într-o bufniță, deși în rest nu simțeam nimic schimbat la mine. Așa că am ieșit pe stradă, dar ceea ce am văzut acolo m-a mirat și mai tare, pentru că în loc de oameni vedeam numai animale. Ce-i drept, majoritatea erau oi sau găini, dar printre ele mai răsărea și câte un șobolan sau un șarpe. M-am întors în casă și am început să caut prin cărți un răspuns la ceea ce mi se întâmplase, dar nu am găsit nimic, în afară de o locație unde se presupunea că ar fi trăit un înțelept. Deoarece nu aveam nici o altă alternativă, am plecat în căutarea înțeleptului și ca să nu lungesc prea mult povestea, l-am găsit, într-un final și el mi-a spus că nu am pățit nimic grav. Eram doar unul dintre cei puțini, chiar foarte puțini, după spusele bătrânului, care aveam capacitatea de a vedea oamenii în adevărata lor formă. Așa că nu se schimbase nimic în lume, ci doar în mine. Eram omul Bufniță.

Am vrut să mă întorc la studiul meu, dar mi-am dat seama că oamenii sunt mult mai fascinanți acum. Era nemaipomenit să văd cum o Găină, cu prea puțină minte, dar împopoțonată ca un păun, umbla fudulă în mașina luxoasă a unui Șobolan gras și îngâmfat. Sau cum o Oaie bleagă se lăsa bătută fără milă de un Măgăr agresiv și multe altele. Dar după un timp m-am simțit singur așa că am plecat în cătarea unei alte Bufnițe cu care să îmi împart existența. Nu am să vă plictisesc, dar negăsind nici o altă Bufniță, am obosit și după o experiență nefericită, dar din care am aflat de existența singurei forțe din Univers care să merite căutate….

– Și cum se numește această forță, intervenii uscățivul acuzator?

– O să vă spun la timpul potrivit. Acum, cu voia dumneavoastră, domnilor judecători, am să-mi continui povestea. Prin urmare, eram dezamăgit și obosit de toate căutările zadarnice, așa că am poposit nu departe de cetatea dumneavoastră, într-un sat la o familie de Castori. Aceștia m-au primit cu drag și pentru că nu era prea scumpă chiria mi-am permis să stau la ei mai mult timp, plimbându-mă prin jur, ajungând până la cetatea dumneavoastră, dar care, recunosc, nu mi-a plăcut deloc, pentru că oamenii de aici nu aveau nici un fel de chipuri. Erau doar niște umbre, ceea ce m-a mirat foarte tare la început, dar după ce am aflat de obiceiurile din Cetate, m-am lămurit că este un efect al acestora….

– Blasfemie, blasfemie, strigă cu ochii injectați de furie uscățivul!! Vrei să spui că obiceiurile noastre sunt rele?

– Eu nu spun nici că sunt rele, nici că sunt bune, ci doar că au ca efect o uniformizare a minților și asta are ca efect o dezindividualizare a persoanelor, ceea ce face ca eu să nu mai vad altceva decât umbre. Dar pentru că umbrele nu aveau nimic interesant în ele, nu am fost curios să intru în Cetate deloc, doar că, într-o seară când mă plimbam pe lângă cetate, am văzut la intrarea în Cetate o Pisică. Era cea mai frumoasă Pisică pe care am văzut-o vreodată, dar nu am apucat să o văd prea bine că ea a intrat în cetate și dintr-o dată s-a transformat într-o umbră.

(va continua)