– Și atunci ai intrat în cetate, îl întrebă Judecătorul?
– Nu, pentru că am crezut că nu am văzut bine. Așa cum v-am spus, oamenii din această cetate nu au nici un fel de chip pentru mine, sunt toți niște umbre fără nici un fel de formă. După incidentul cu Pisica de la poarta cetății am petrecut multe ore căutând vreo diferență între umbrele din cetate, dar nu am reușit să găsesc nici una. Știu că poate lumea are impresia că o Oaie, de exemplu, e doar un animal care merge in turmă, fără nici un fel de personalitate, dar nu este așa. Oile se ajută între ele și își protejează mieii cu îndîrjire, iar această grijă le individualizează într-un anume mod. Sau se poate crede că Găinile sunt la fel, sau Șobolanii, dar nu este așa. Deși par prostuțe, de fapt găinile iubesc foarte tare mărgelele așa că fiecare dintre ele se împopoțonează în moduri diferite și cotcodăcesc vesele de fiecare dată când fac ceva. Iar Șobolanii, oricît de respingători ar fi, diferă între ei prin gunoiul din care își extrag de obicei banii. Dar umbrele din acest oraș nu prețuiesc nimic, sau, mai bine zis, nimic atât de mult încât să se poată deosebii între ele. Nu sunt interesate de copii, au bani, pentru că în jurul cetății mișună de Șobolani, dar nu Umbrele sunt cele care au făcut banii. Au mărgele pe ele, dar nu au vreo semnificație aparte…
– Și noi o să îl lăsăm să ne jignească în continuare, răbufni Acuzatorul? Este modul nostru de a trăi și nu are nici un drept să îl critice!
– Departe de mine gândul de a vă critica modul de viață. Dacă nu ar fi fost acea Pisică nu aș fi dat niciodată vreo atenție acestei Cetăți. Mi-ar fi fost la fel de indiferentă pe ce cât îi eram eu ei. Dar, trecând mai departe, am tot revenind la poarta Cetății cu gândul să o mai întâlnesc pe Pisică. Eram fascinat nu numai de frumusețea ei, ci și de faptul că o astfel de Cetate era ultimul loc în care să întîlnesc o Pisică, pentru că Pisicile sunt niște animale extrem de rare. Par niște animale leneșe și nepăsătoare, dar ați văzut vreodată o felină vânând? Sau cum își apără puii? În plus, pisicile detestă Șobolanii și Șerpii, ori toate umbrele din acestă Cetate au ca protejat, cel puțin, dacă nu chiar ca partener de viață, câte un Șobolan sau un Șarpe, așa că nu avea nici un sens. Oricum, când eram gata să plec, m-a oprit o Umbră și mi-a spus: ”- Nu pleca, te rog!”. Uitându-mă cu atenție la ea am observat că din valurile de umbră mă privesc niște ochi triști. Erau ochii ei, ai Pisicii, dar forma ei se pierdea în Umbră. I-am spus că am căutat-o de când am văzut-o prima oară și că ochii ei mi-au rămas întimpăriți în minte, iar tristețea din ei mi-a mișcat sufletul într-un mod în care nu credeam că este posibil. Am povestit multe atunci. Mi-a povestit despre vremurile în care era fericită fără să știe că e fericită și cum într-un accident a pierdut acea fericire și înebunită de durere s-a retras departe de oameni. Dar la un moment dat i s-a făcut frică de singurătate și a acceptat compania unui Șobolan și de atunci a devenit tot mai puțin interesată de orice. Nu mai iubea nimic, nu-i mai făcea plăcere nimic, afișa doar zâmbete false pentru a se feri de privirile celorlalți. A împrumutat din aroganța și nesimțirea Șobolanului, dar fără să simtă vreun interes particular în asta. Pe măsură ce povesteam Umbra din ea se retrăgea și lăsa locul Pisicii să iasă din nou la suprafață. Era atât de frumoasă atunci, încât aș fi stat cu ea toată viața. ”Trebuie să plec”, mi-a spus ea într-un târziu. ”Unde să pleci?” am întrebat-o eu mirat. ”Cum să te întorci în Cetate? Cum să conviețuiești cu un Șobolan? Tu ești o Pisică, ai nevoie de libertate nu să fii ținută în lesă de o rozătoare scârboasă! Hai mai bine cu mine!”. ”Nu pot, cel puțin nu încă! Dar așteaptă-mă și mâine aici și am să vin să te văd!”. ”Dar e absurd, i-am spus. Ce rost are să stai aici unde nu poți fi vreodată fericită? Nu te înțeleg! Și de ce vrei să rămân? Cu ce se schimbă viața ta, dacă vei continua să trăiești cu un Șobolan într-o Cetate de umbre?”. Ea s-a uitat la mine gânditoare și mi-a spus: ”Te rog nu pleca! Mai stai un pic și o să vin cu tine.”
Vocea caldă a bărbatului din boxa acuzaților răzbătea prin liniștea oarecum indiferentă din sală. Ciocanul Judecătorului întrupse această liniște, bătând în masă de trei ori.
– Cred că ar trebui să mai scurtați povestea, spuse el, mirându-se de faptul că a folosit ciocanul când în sală era foarte liniște.
– O să încerc, spuse Omul Bufniță. Am aștepta-o a doua zi așa cum m-a rugat, dar nu a venit. Am așteptat-o in fiecare seară de atunci și am reușit să mai vorbesc cu ea de câteva ori, de fiecare dată rugând-o să vină cu mine iar ea spunându-mi că o să vină, dar că încă nu putea și rugându-mă să o mai aștept. Și la un moment dat nu a mai venit deloc. Am așteptat-o în zadar atât de multe zile încât le-am pierdut șirul. Și am vrut să plec, să părăsesc aceste locuri în care nu mai aveam ce să fac. M-am dus la familia de Castori și mi-am strâns lucrurile. Mi-am luat la revedere de la ei, dar înainte să plec m-am mai intors odată la poarta Cetății. Și atunci mi s-a părut că îi văd ochii furioși în faldurile unei Umbre. Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns. Umbra s-a întors cu o mișcare mândră și a fugit în Cetate. M-am luat după ea, încercând să nu o pierd din ochi. Într-un final am reușit să o prind. ”Ce vrei de la mine?”. Am încercat să o privesc în ochi, dar aceștia dispărură în Umbră. ”Vreau să plec și am zis să-ți spun și ție”. ”Și ce-mi pasă mie că pleci, pleacă!”. Am vrut să-i mai zic ceva dar am rămas fără glas privind la Umbra fără formă din fața mea. I-am dat drumul și am privit-o cum pleacă liniștită pe alee, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am întors să plec, dar după ce am făcut câțiva pași am fost oprit de niște Umbre care mi-au spus că sunt gardieni și că sunt arestat. Și cu asta se încheie povestea mea.
Judecătorul mai batu odată cu ciocanul în masă, dar de data asta ca să facă liniște, deoarece oamenii începură să murmure și să facă gălăgie.
– Este timpul ca acuzarea să-și prezinte cazul!
– Onorată instanță, începu plin de aplomb Uscățivul, cred că este mai mult decat clar acest caz. Inculpatul a mărturisit cu propria-i gură toate faptele. A nesocotit însăși principiul care stă la baza societății noastre: NEPĂSAREA. Normal că nu ne pasă cum sunt făcuți banii, dar atâta timp cât ne sunt de folos nouă, toți cei care ni-i furnizează sunt cei mai onorabili oameni. Cum să-i consideri Șobolani sau Șerpi? Am mai auzit astfel de vorbe, cică acei bani sunt făcuți murdar din corupție și din cauza asta ar suferii copiii. Cui din această Cetate îi pasă de copii? Ce sunt ai noștri?
Sala izbucnii în ropote de aplauze, în timp ce Judecătorul bătea nervos în masă.
– Fapta lui e cu mult mai gravă, continuă Uscățivul după ce se mai liniști sala, el a recunoscut că a încercat să corupă unul dintre cetățeni, din păcate din descrierea lui nu am înțeles despre cine ar fi vorba, că am fi putut să o chemăm ca martor. O femeie cu minte, care nu s-a lăsat păcălită de vorbele aiuritoare ale acestui om. Prin urmare, considerăm că singura pedeapsă este: MOARTEA!
Oamenii din sală izbucniră din nou în aplauze, pe care cu greu le-a potolit ciocanul Judecătorului.
– Liniște, liniște!! Este timpul ca Judecătorii să voteze sentința! Fiecare va vota Moarte sau Viață pentru acuzat! Eu votez Moarte!
– Moarte, spuse și al doilea. Moarte, spuseră pe rând toți până la ultima care se ridică și cu o voce tremurândă spuse: Viață!
O murmur de mirare se auzi în sală. Era pentru prima dată când unul dintre Judecători vota altfel decât colegii lui.
– Cu 11 voturi Moarte și unul Viață, acuzatul este condamnat la Moarte. Otrava i se va administra maine la ora 12.
A doua zi, la ora anunțată, toată Cetatea era strânsă din nou în fața Judecătoriei, unde într-un cadru solemn i se aduse condamnatului o ceașcă de otravă. Oamenii se întrebau curioși dacă o s-o bea singur sau va fi nevoie ca gardienii să i-o administreze prin forță. Dar bărbatul, cu ochii triști înghiții fără nici un fel de împotrivire conținutul ceștii. Însă, în ciuda faptului că era o otravă puternică, omul rămăsese în viață privind cu un surâs trist la mulțimea din jurul lui.
Vestea trecu ca un fulger prin Cetate. Omul supravițuise celei mai puternice otrăvi, așa că se hotărâseră să încerce o altă otravă. Și alta și alta, dar de fiecare dată bărbatul înghițea liniștit otrava fără să pățească nimic. Mai marii Cetății erau în mare dificultate, aveau o hotărâre a Judecătorilor dar nu o puteau duce la îndeplinire. Au organizat o ședință în care să analizeze problema Omului Bufniță, care devenise o amenințare mai mare pentru Cetate decât fusese înainte de a fi prins. Și cum discutau ei aprins căutând o soluție o tânără se apropie de Guvernatorul Cetății și îi șoptii ceva la ureche. Acesta se uită mirat la tânără și o întrebă:
– Ești sigură că vrei să faci asta?
– Da!
– Bine, spuse Guvernatorul întorcându-se către ceilalți. O să mai încercăm odată să îl otrăvim!
– Dar cu ce otravă?
– N-are importanță, spuse enimgmatic Guvernatorul!
A doua zi se repetă ritualul din fața Judecătoriei. Omul Bufniță a fost din nou adus, așezat pe scaun în fața oamenilor, în timp ce de el se apropie un om acoperit de o pelerină cu o ceașcă plină cu otravă.
– Înainte să îți dau otrava, șopti călăul către Omul Bufniță, vreau să te întreb ceva.
– Întreabă-mă.
– La un moment dat ai zis că ai aflat de existența singurei forțe din Univers care să merite căutate și că o să spui care este această forță. Aș vrea să știu care este?
– Este vorba despre IUBIRE! Am crezut că este evident!
– Hahahahaha!! Ce prostii spui! Iubirea nu e deloc importantă. Desigur, oamenii se iubesc la început, dar după aia se plictisesc unii de ceilalți și iubirea dispare ca și cum n-a fost! Când ai capul plin de astfel de prostii nu este de mirare că o să mori!
– Nu mă puteți omorî. Nu sunteți decât niște umbre, nici vii dar nici încă moarte. Nu iubiți, pe nimeni, nu vă bucură nimic. Vă e frică de tot, dar în primul rând de voi înșivă. Sunteți niște umbre pentru că nu aveți curajul să fiți ceva, orice, dar disprețuiți pe toți care au vreo formă. Sunteți atât de slabi, încât vă disprețuiți propria formă pentru că nu aveți curajul să v-o asumați. Pentru toți cei din această Cetate, Moartea este singura libertate. O viață trăită în nepăsare nu este în nici un fel viață. Ca să puteți să mă ucideți ar trebui să știți câte ceva despre mine, mai spuse el trist în timp ce sorbea otrava, dar nu știți nimic…..
– Ba eu știu, spuse călăul, lăsând să-i cadă pelerina.
Omul Bufniță privi uimit la ochii răutăcioși ai Pisicii care răsăriseră în fața lui din faldurile Umbrei care-i dăduse otrava.
– Ba nu știi, spuse el trist, închizând ochi și chircindu-se de durere pe măsură ce răceala morții îl cuprindea , crezi că e prima oară când mor?…….
Alin Beta 
Lasă un răspuns