Una dintre cele mai mari probleme ale omului modern o constituie lipsa unui sens existențial. Un sens existențial adevărat, care sa răspundă la intrebările profunde: ”ce sunt eu?”, ”de ce exist?”.
Multă vreme, răsunsurile la aceste întrebări au fost asigurate de către religii și chiar dacă existau gânditori care puneau la indoială adevărul acestor răspunsuri, vocile lor nu erau suficient de puternice pentru a zdruncina credința oamenilor obișuiți. Dar în ultimele trei secole știința a crescut suficient de mult încât să poată pune la îndoială vechile scripturi. Succesul științei a fost atât de mare încât a reușit să ofere omenirii acces la noi tehnologii, ridicând calitatea vieții la un nivel făra precedent în istoria umanității. Cu toate astea, știința nu a oferit nici un răspuns la întrebările de mai sus. Nici nu și-a propus așa ceva, sau mai bine zis, nu și-a propus să faca asta acum. Metoda științifică are la bază experimentul, ca fenomen repetabil si astfel studiabil in aceleași condiții de mii și mii de ori, construind un model matematic care să genereze anumite predicții. Structurile matematice ale teoriilor sunt cele care genereaza autoritatea acestei metode de investigare a realității, iar succesul lor este vizibil prin progresul tehnologic actual. Succesul științei i-a făcut pe foarte mulți oameni moderni să se îndoiască de adevărul celor scrise in Scripturi, dar așa cum am zis mai sus, știința nu le-a oferit nimic in loc. Dacă studiezi un pic de matematică, fizică, astronomie, biologie sau chimie, îți este greu să mai crezi ca o ființă atotputernică a creat un Univers imens, doar pentru a alege o stea de mărime medie de pe al treilea braț al unei galaxii de mărime medie si în sistemul solar al acestei stele, a ales a treia planetă pe care a creat viața si umanitate, dar nici cu asta nu a fost mulțumit ci a izolat și mai tare ceea ce dorea de fapt, anume să aleagă un grup de oameni dintre toți cei care au ajuns sa populeze această planetă, pe care să-i numească ”poporul ales” și lor și numai lor să le releve întregul adevăr al Creației.
Și dacă nu mai crezi astfel de povești, ce poți să faci? De unde să-ți iei răspunsurile legate de întrebările pomenite de mine mai sus? Aștepți să-ți fie oferite de către știință. Ce-i drept, știința nu a oferit încă nici un răspus, dar putem fi optimiști și să credem că în final, ea va oferi toate răspunsurile. Și dacă știința nu poate oferi chiar toate răspunsurile? Dacă cunoașterea științifică are o limită? Așa cum am zis mai sus, succesul științei este datorat experimentului și structurii matematice a modelelor științifice. Cu alte cuvinte, logica și exprimentul transpuns in variabile măsurabile sunt cele două elemente care genereaza succesul științific. Dar, în 1931, un matematician german, Kurt Godel, a demonstrat că în orice sistem logic, suficient de avansat încât să cuprindă si aritmetica, vor exista propoziții care nu pot fi demostrate ca fiind nici false, nici adevărate. Godel este cel care demonstrează asta, dar cele spuse de el fuseseră deja sesizate de către Bertand Russel cu câțiva ani înainte. Cu alte cuvinte, Godel stabilește o limită a formalismului matematic. În ce privește experimentul măsurabil, aici există două tipuri de limitări. Prima a fost formulată de către Albert Einstein in 1905 în Teoria Relativității Restrânse și este legată de fapt de o limitare a vitezei corpurilor la viteza luminii, care, deși este foarte mare, aproximativ 300 000 de kilometrii pe secundă, imensitatea Universului ne face să fim extrem de limitați în explorarea obiectelor aflate foarte departe de noi. Al doilea tip de limitare este legat de Mecanica Cuantică și este exprimat prin ceea ce se numește principiul de incertitudine a lui Heisenberg, care spune că in ce privește particulele elementare din care este alcătuit Universul, nu vom putea cunoaște niciodată cu exactitate toate mărimile dinamice ale acesora. Mai clar, dacă avem o particulă elementară și ii cunoaștem cu precizie poziția, atunci nu știm nimic despre impulsul ei și invers. Această incertitudine l-a făcut pe Schrodinger să apeleze la o funcție de probabilitate, pentru care a descoperit prin complementaritate cu ecuația lui Hamilton din Mecanica Clasică, faimoasa ecuație care-i poartă numele. În incheierea acestui paragraf, putem concluziona ca știința a descoperit niște limite clare ale cunoașterii raționale. Cu alte cuvinte, în ce privește răspunsurile la întrebările inițiale, știința nu ne va putea spune care sunt cele adevarate, ci mai degrabă care dintre ele sunt mai probabile. Adică, pare mai probabil să existe un suflet nemuritor care să se plimbe prin mai multe existențe, de exemplu, decât un suflet nemuritor care să apară o singură dată în existență, așa după capriciul a ceea ce se numește soartă, aflată la dispoziția acelui tip de ființă supremă pomenită mai sus. Mai probabil, însă nu inseamnă ca una este adevarată și cealaltă falsă. Pe această logică, cel mai probabil răspuns pe care îl poate oferi știința este că omul este un animal social, apărut în urma unor conjuncturi favorabile, a unei sume de coincidențe și nu există nici un sens intrinsec aferent capacității sale de a oglindi în conștiința lui întreg Universul.
Și totuși, există o mică speranță. Se numește Principiul Antropic și el spune că toate observațiile făcute de noi asupra Universului și toate constantele care fac acest Univers să existe sunt atât de precis stabilite încât conduc fără nici un fel de îndoială la apariția vieții inteligente, dotate cu capacitatea de a percepe și înțelege întregul. Logica acestui principiu este susținută de tot ce cunoaștem în acest moment despre Univers, dar el nu caută neapărat să ofere un raspuns, ci doar să explice această suma de coincidențe cre s-au reunit toate făcând astfel posibilă existența umană. Pe de altă parte, oamenii de știință și filosofii științei nu au dus mai departe acest principiu, pentru că ar fi însemnat să intre prea mult în zona speculațiilor, ceea ce nu este prea științific. Dar ca un exercițiu logic, dacă acest prncipiu este corect, atunci Universul exsită ăn forma aceasta pentru ca inteligența conștientă, de tipul celei pe care omul o posedă, să poată apare. Dar de ce ar fi important să apară astfel de viață inteligentă? Cel mai logic ar fi să presupunem o reciprocitate in ce privește apariția conștiinței și cea a Universului. Cu alte cuvinte, apariția vieții în general și a vieții care posedă conștiință de sine, în particular, este la fel de importantă pentru Univers, pe cât este pentru Univers apariția vieții așa cum am menționat-o anterior. Asta înseamnă că există un scop al existenței umane, chiar dacă acest scop este posibil să nu poată fi cunoscut rațional, folosind metode științifice. Cu alte cuvinte, știința ne poate oferi un răspuns la faptul că există un scop, dar este foarte probabil nu vom putea găsi acel scop prin știință. Mai mult, este foarte improbabil ca scopul existențial să fie descoperit și îndeplinit universal, de către toți oamenii deodată, în urma unei iluminări, ci cel mai probabil există și au existat de-a lungul timpului, iluminari individuale. Acești oameni sunt foarte probabil cei care au fondat religii, ceea ce înseamnă că nu religiile sunt greșite ci interpretarea lor. Revenind la problema noastră, privind Universul prin intermediul Principiului Antropic, omul, ca ființă inteligentă, capabilă de conștientizarea propriei existențe dar și a Universului să aibă un scop în însăși funcționarea acesuia, dar descoperirea și indeplinirea acesui scop să fie imposibilă prin metode științifice. Și atunci, ce ne răamane? Dar inteligența umană nu înseamnă doar rațiune, mai înseamnă și intuiție, imaginație sau creativitate. Important pentru noi ca oameni este să nu ne oprim din această căutare, să nu abandonăm, pentru că oricât de plin de cunoștințe sau de inteligent este un om, lipsa unui sens existențial creează un gol mult prea întunecat, gol ce poate fi foarte ușor umplut cu lucruri aflate în zona mentală ce ne înrudește cu animalele.
Alin Beta 
Lasă un răspuns