Am zis ca este cazul sa ma pronunt si eu pe documentul lansat de Ministerul Educației in dezbatere publica. Observațiile pe care le fac aici am să le fac și în cadrul dezbaterii de la școală.
Înainte de a vorbi despre acest document, vreau sa fac o precizare despre actuala lege a educației, Legea nr.1/2011, nășită de Mircea Miclea și asumată de Funeriu. Este una dintre cele mai proaste legi a educației din toate timpurile și oricât incearcă creatorii ei să o apere sau să o laude, rezultatele ei se văd în tot ce înseamnă sistemul de învățământ actual. Este proastă pentru că în ciuda bla-bla-urilor de la inceputul ei si de mult prea des pomenitul Pact pentru Educație, rolul ei a fost doar de a se economisi cat mai mulți bani la un buget construit pentru a fi jefuit de Băsescu și camarilla lui. Costul standard pe elev a făcut ca normele de elevi pe clase să nu poată fi respectate, a distrus aproape învățământul vocațional și a creat o goana dupa elevi similară cu cea a facultăților dupa studenți, în dauna calității actului educațional. Oricât de multe povesti ar incerca domnii Miclea și Funeriu, este clar că au știut de la început ca această lege nu avea ca scop decât stabilirea unui prag minim de finanțare a școlilor astfel încât sistemul sa nu intre in colaps.
Și acum revin la documentul în discuție. Prima parte se numește Rolul educației și chiar dacă aș pute găsi subiecte divergente nu cred ca sunt esențiale. La fel stau lucrurile și cu a doua parte, intitulată Valori fundamentale, unde am o singura observatie la numărul 5, Autonomia. Aceasta valoare fundamentală s-a regasit și în Legea1/2011 și modul în care se dorea transpunerea ei în fosta lege era unul pe care eu il consideram greșit. Din fericire, legea a fost modificată în 2014 dar idea de autonomie a școlilor a rămas. În vechea lege, ideea de autonomie a școlilor era totală, în sensul că școlile aveau dreptul să angajeze profesori, ori asta însemna anularea singurului examen care a mai ținut învățământul la un nivel profeional ridicat: titularizarea. Să permiți oricărei școli cu personalitate juridică să-și angajeze profesorii era o mare greșeală, mai ales in conjunctura în care profesorii sunt în minoritate in Consiliile de Administrație. Astfel primarii din orice localitate (dar mai ales din cele mici) ar fi avut mână liberă să angajeze în școală pe orice purtator de diplomă. Cel puțin deocamdată, păstrarea examenului de titularizare rămâne singura garanție că în sistemul de educație vor intra mai multi profesioniști decât neprofesioniști.
Partea a treia se numește Principii fundamentale, iar aici ar fi ceva de discutat încă de la început. Formularea minte-corp-suflet este ambigua având în vedere că dacă nu o dăm pe misticism, conceptul de suflet este cam greu de cuantificat, mai ales intr-un proces instructiv-educativ. O întrebare se impune și la paragraful 5, în care se menționează faptul că școlile vor fi încurajate să își suplimenteze finanțarea. Sunt foarte curios cum anume, pentru că din câte știu eu inca nu avem o lege a sponsorizării, iar altfel școlile nu se pot apuca să vânda ceva.
La partea a patra, Beneficiarii serviciului public de educație se reia tâmpenia cu sufletul, dar cea mai interesantă observație este legată de educația pentru sănătate. Adică în aceste școli se va face educație pentru sănătate sau se vor construi altele, mai igienice, cu apă curenta și săpun la baie, sau care să aibă măcar wc-ul în interior? Altfel, pe hârtie este ușor să le spui copiilor că trebuie să se spele pe mâini, atunci cand vor gasi undeva apa curentă.
Partea a cincea, Responsabilitatea pentru succesul serviciului public de educație are mai multe bălării. Prima, mai micuța, este legata de familia care este primul educator. Se spune acolo că “Este esențial ca familia să-și iubească copiii într-un mod responsabil și să le asigure o creștere sănătoasă”. Pe bune? Cei care au scris acest document sunt conștienți de cum arată adevarata Romanie? De cât de mulți copii sunt batuți de parinți (poate pentru ei asta inseamna dragoste) sau se culcă flamânzi? Bun și dacă nu se întâmplă ca familia să-și iubească copiii într-un mod responsabil, ce se întâmplă? Aha, nimic. Adică o altă frecție la picior de lemn (și într-un limbaj de lemn). O altă aberație este legată de profesor care “Cunoaște ultimele evolutii și descoperiri în disciplina predată și în domeniul pedagogiei”. Hahahaha! Astia știu câte articole științifice se scriu în fiecare minut pe planetă? Și de ce ar trebui să știe un profesor care preda aritmetica si geometria euclidiană la gimnaziu despre ultimele descoperiri în matematica legate de Analiza functională, Spațiile topologice sau Geometriile Hilbertiene? La fel la orice disciplină. Dar cel mai tare este paragraful 4, unde se spune ca: “Școala este, alături de biserică, instituția care coalizează întreaga comunitate în jurul ideii de învățare….”. Ce naiba a fost asta? Adică ce legatură este între școala și biserică? Daca nu merg la biserică nu mă coalizez cu comunitatea în jurul ideii de invățare? Mda, acest paragraph trebuie rescris pentru ca este foarte clar ca “biserica” nu are ce căuta aici. Tot aici se vorbeste despre sălile de clasă care “devin un spațiu deschis si ușor transformabil, modular”. În școlile astea care exista sau se construiesc altele? Nu de alta dar nu cred să existe vreo școala în Romania care să poată face asta.
În partea a șasea, Obiectivele serviciului public de educație găsim mai mult generalități, singura noutate fiind faptul ca învățământul obligatoriu începe de la 3 ani.
Partea a șaptea este cea mai amplă și se numește Scenariul propus pentru implementarea viziunii. Încă de la început se observă o tendință de a spori rolul a trei instituții care nu s-au remarcat prin ceva util în ultimii ani: Institutul pentru Științele Educație, Consiliul Național de Evaluare și Examinare și Consiliul Național pentru Curriculum și Resurse Educaționale. Dintre cele trei, ultima a fost de departe cea mai inutilă și stupidă prin acțiunile sale, mai ales daca ne gândim la multitudinea de cursuri idioate predate de cele mai multe ori de formatori care nu au predat niciodata ceva unor clase de elevi. Acesta este posibil sa fie motivul pentru care actuala conducere a Ministerului Educației s-a gândit că e cazul să introducă această frază în viziunea lor: “Dreptul de a preda în sistemul național de învățământ se menține prin participarea periodică la programe de formare continuă și evaluări de specialitate organizate de Centrele de Formare Pedagogică (alte capușe inutile), prin care își demonstrează actualizarea competențelor pedagogice și de specialitate”. Adică cum ar veni, profesori cu zeci de ani de experiență de predare la catedră vin sa invețe de la niște nimeni educaționali care nu au predat niciodată și care îi vor evalua în pedagogie și specialitate. Serios? Da, serios. La fel cât de serios există o prevedere aproape asemănătoare și în actuala lege, dar fără obligativitatea care a fost scoasă in 2014 dacă nu mă înșel. În 20 de ani de când predau am participat la nenumărate astfel de cursuri și nu a existat nici măcar un singur curs la care să fi avut ceva de invățat. Sunt stupide, redundante, formatorii sunt total lipsiți de inteligență, repetand mecanic fraze din studii ”moderne” de pedagogie, sunt total lipsiti de experiență la catedră și dacă ar fi lasați câteva ore în fața elevilor ar colapsa aproape toți. Și cu toate astea dorim să facem acest sistem imbecil obligatoriu? Nu, eu zic să nu. Lasati-le tot opționale și evaluați impactul lor evaluând corect profesorii, iar dacă se dovedește că profesori care nu au participat deloc la cursurile acestea imbecile au rezultate bune, înseamnă că este ceva greșit în programele voastre nu la profesori. Tot în această parte se dorește înlocuirea directorului cu un lider educațional care, evident, va trebui sa facă un program specific de masterat ca doar trebuie si inutilii de la Institutul de Știinte ale Educației să-și justifice cumva existența. În fine, ceva bun au lăsat pentru final unde spun: “școala asigură hrana pentru toți copiii pe durata programului școlar, precum și rechizite și alte mecanisme de suport social care să garanteze egalitatea de șanse”. Și aici se referă la afterschool sau alte tipuri de programe remediale. Din câte înteleg eu este vorba ca toți copiii să primească hrană la școală, precum și programe de școala după școală, ceea ce ar fi minunat, dar întrebarea de mai sus ramâne, în ce școli? Că este clar ca în infrastructura școlară actuală nu se poate. Mă rog, este evident pentru cine cunoaște situatia de pe teren, pentru cei din birourile de la Ministerul Educației este posibil sa fie mai puțin evident. Am să încerc să revin la aceasta idee la sfârșit.
Partea a opta, intitulată: Obiective generale ale fiecărei etape din parcursul școlar obligatoriu este destul de tehnică si concreta ca nivel de informații. Aflăm astfel că învățământul obligatoriu va fi de 15 ani, până la vârsta de 18 ani. De ce? La 16 ani tinerii se pot angaja, iar dacă școala este obligatorie până la 18 înseamnă că nu mai pot face asta. Care este rațiunea pentru care se prelungește învatamantul obligatoriu până la 18 ani? Nu există nicăieri în Europa asa ceva, mai peste tot fiind 16 ani. Răspunsul ar putea fi legat de modul stupid în care Ministerul Educației înțelege să rezolve orice problemă. Adică, pentru tembelii din minister dacă e obligatoriu să stai până la 18 ani în școală toata lumea o sa se conformeze și uite așa o să scadă rata abandonului școlar până la zero. Evident că nu are nici o legatură învățământul obligatoriu cu rata abandonului școlar, dar dacă ai trait zeci de ani cu impresia că un ordin de ministru rezolvă orice problema din învățământ, pur și simplu nu poți altceva. Alte noutăți sunt legate de structura acestor 15 ani obligatorii. Aceștia vor fi 3 de grădiniță + 6 de învățământ primar (3 inferior si 3 superior) + 3 de gimnaziu +3 sau 4 de liceu. La învățământul primar inferior va preda doar învățătorul iar la cel superior vor începe sa predea si profesori specializati pe discipline. Care discipline? Cele de baza? Adica Matematica, Limba Română, Limbi Străine? Că dacă este așa, atunci fie numarul orelor copiilor crește mult prea mult, fie învățătorul nu mai are normă. Daca disciplinele de bază rămân la învățător și se introduc doar ore specilizate de limbi străine, religie sau alte altele de genul acesta nu se justifică un an în plus de învățământ primar iar copiii vor pierde timp pretios în dezvoltarea lor. O altă noutate o reprezintă faptul că dispare dirigintele de la învățământul gimnazial, rolul lui fiind luat de către consilierul de orientare profesională. Asta înseamnă ca se va angaja cel puțin un consilier de orientare profesională la doua clase, pentru că rolul lui va fi mult mai spectaculos, deoarece acesta trebuie să-l facă pe elev (și pe părinții acestuia)să înteleagă ce va dori sa facă pentru urmatorii zeci de ani. Ba mai mult, parerea lui va conta ca procent din nota finală de admitere în învățământul liceal, ceea ce este cea mai mare tampenie posibilă. Adică pe bune, copii de 15 ani care să stie ce vor să facă tot restul vieții? Și le va spune asta un consilier de orientare profesională cu studii de ceva psihologie pe la Institutul lui pește? Și această tâmpenie trebuie să dispară. Megaspecialiștii de la Institutul de Științe ale Educației au mai făcut și câte un profil de formare al absolventului fiecărui ciclu de învățământ și aici nu pot să sesizez decât o totala lipsă de înțelegere a disciplinelor din categoria matematică și științe. La celelalte categorii îi las pe colegii mei de specialitate să se pronunțe, dar aici este foarte clar că domnii care au făcut respectivele profile nu au nici cea mai mică idee de ce înseamnă matematica și științele în general. Astfel, cea mai importantă componentă a rolului matematicii în dezvoltarea psihică a oamenilor, anume capacitatea de abstractizare și abilitatea de a lucra cu obiecte abstracte este total lăsată pe dinafară. Vorbesc doar despre rolul matematicii în rezolvarea unor problem concrete din viața de zi cu zi, dar nu înțeleg rolul formator al cunoștințelor matematice în dezvoltarea cognitivă a elevilor. Dintre toate disciplinele, matematica este singura care operează doar cu obiecte abstracte, omul fiind singurul capabil, de altfel, să lucreze cu astfel de obiecte, iar psihicul uman se dezvoltă odată cu vârsta și cu capacitatea lui de operare cu obiecte de nivel tot mai ridicat de abstractizare. Acesta este, de altfel și motivul pentru care matematica are un rol atât de important în toate sistemele de educație din lume. Desigur ca ea trebuie un pic cosmetizată și chiar eliminate capitole întregi din ea, nenecesare pentru învățământul preuniversitar, dar pentru niște specialiști în Științele Educației să cunoască atât de puțin despre rolul matematicii este incalificabil. Mai mult științele par a lipsi cu desăvârșire din profilele lor. Lipsesc de acolo și metoda științifica, clasificarea științelor și partea ideologică a acestora. Tot aici se mai introduce ideea unui an suplimentar de studiu pentru cei care la sfârșitul gimnaziului nu au rezultate suficient de bune încât să poată intra în liceu în oricare din forme. Ideea este bună, dar nu pentru 15 ani ci pentru 18, cand elevii ar fi suficienți de maturi să-și aleagă un domeniu de activitate și ar avea nevoie de un an suplimentar să se pregatească pentru bacalaureat și intrarea în învățământul superior. În fine, se împarte învățământul liceal în: profesional, tehnic, vocațional, teoretic științe și teoretic socio-umane. Și aici cred ca lipsește cunoașterea realității. Sunt conștienți oare cei din minister de incidența alegerilor pe care le fac actualii absolvenți de gimnaziu pentru a intra în licee? De departe cele mai alese sunt profilele teoretice de științe (cu tot cu matematica-informatică). Și este logic să fie așa atunci când slujbele se găsesc în proporție covârșitoare în domenii care cer astfel de abilități. Pe de altă parte, vorbesc în document despre flexibilitate, dar examenele finale sunt extreme de rigide ca perspective de accedere în învățământul superior. Astfel, daca ai dat un bacalaureat de tip A1 nu poți să mergi mai departe să studiezi istoria, de exemplu. Flexibilitatea se referă la faptul că elevul poate să-și aleagă disciplinele de studiu într-o mai mare măsură decât până acum, inclusiv dintre cele aflate la alte filiere decât cea pe care o studiază, dar nu spun cum anume se va putea face asta? Cum va putea un elev de la socio-umane să studieze mai multă matematică, de exemplu? Va merge la alt liceu pentru câteva ore pe săptămână sau va fi un profesor doar pentru el în liceu?
Nu reușesc să-mi dau seama dacă implementarea acestei viziuni va face mai mult rau decat bine în acualul context în care se găsește sistemul de învățământ, dar se poate spune este că nu este la fel de proastă ca viziunea celor care au construit Legea din 2011, care era, aăa cum am spus, gândita exclusive pentru a face cât mai multe economii. Pe de alta parte, implementarea lucrurilor cu adevarat pozitive din aceasta lege imi pare foarte dificilă. Adevarata problemă a învățământului romanesc este una de ordin social. O cumplită inegalitate si inechitate face ca aproape jumătate dintre elevi să învețe în condiții impropri, pur și simplu pentru că locuiesc la sat. Distanța dintre urbanul mare si rural+urbanul mic este catastrofal de mare. În prima, problemele țin mai degraba de răsfățul copiilor și de proasta creștere a parinților, pe când în partea cealaltă sărăcia este principalul factor care generează probleme. Copii care se culcă nemâncați nu au cum se performeze la școală. Acesta este un adevăr pe care trebuie să ni-l asumam și pe care trebuie să-l reparăm. Toți copiii trebuie să petreacă mai mult timp la școală, unde să învețe, să mănânce, să doarmă dacă este nevoie și să-și facă lecțiile. Asta înseamnă cam 8 ore pe zi, iar în restul timpului să fie alături de familie, fără alte griji. Dar o astfel de viziune presupune investiții masive în infrastructura școlară. Profesorii se vor adapta repede la orice sistem de învățământ, aceasta ar trebui sa fie ultima grijă. Ea este prima grijă a celor din minister pentru că trebuie să justifice instituții inutile de formare și evaluare, populate cu oameni mult sub calificarea profesorilor pe care îi formează sau evaluează. Rata abandonului școlar nu se rezolva prin ordine de ministru sau prin prelungirea cu 2 ani a vârstei până la care învățământul devine obligatoriu, ci prin transformarea școlii într-un mediu mult mai prietenos cu elevii, mai ales cu cei din mediul rural și urbanul mic. Și asta înseamna mulți bani și multă voință politică. Altfel, această viziune va fi la fel de stupidă și de nocivă ca cea din 2011.
Alin Beta 
Lasă un răspuns