”Ar fi frumos aici dacă nu ar ploua atât”, asta gândeam în timp ce priveam pădurea înverzită. Nu știu cum am ajuns aici, sau de ce, dar părea exact locul în care trebuia să fiu, așa că nu îmi fac prea multe griji. Dar plouă, o ploaie măruntă și caldă de primăvară ce se mai întrerupe din când în când, dar fără ca norii să se risipească. Privesc cerul cenușiu în timp ce picăturile îmi cad pe față. Încotro merg? N-am nici cea mai mică idee. Copacii fac loc unui luminiș. Acolo văd un copil ce plânge. Îmi e tare cunoscut copilul dar nu știu exact unde l-am mai întâlnit.
Deoarece alergam pe langa bicicleta lui Albert, care invata sa mearga fara rotile ajutatoare, nu am vazut marginea de beton a unui panou publicitar si nu am putut evita coliziunea prea-pretioasei mele scafarlii cu respectivul panou. Nu am vazut nici o stea verde, desi am inteles ca asa ar fi trebuit sa fie modelul, dar stiu ca am inceput sa enumar tot felul de sfinti si canoane religioase ale mamei domnului care a asezat panoul in acea pozitie strategica. Dupa ce am recapitulat in gand toate injuraturile pe care le cunosteam, am dus timid mana la cap in zona afectata. Acolo se nascuse o galma proeminenta iar in momentul in care am atins-o, o durere ascutita ma facu se scot un tipat scurt si sa reiau injuraturile da capo al fine. 
Alin Beta 
