Am pus aseara o întrebare pe facebook, ce nu era nici ironica, nici retorica ci cat se poate de concreta, doar ca socializarea pe internet pacatuieste prin superficialitate. Încerc sa alung profesorul din mine si sa raman în sfera întrebarilor, nu de alta dar acel profesor ma calcă pe nervi de foarte multe ori pentru ca are impresia ca le stie pe toate.
În Fratii Karamazov, Dovstoesky afirma la un moment dat ca daca suferinta unui copil nevinovat si fara de pacat este permisa acest lucru este o premisa suficienta pentru a nu crede în existenta lui Dumnezeu. Habar n-am ce a vrut să zică prin asta dar sunt lucruri pe care acuma le înteleg mai bine decât atunci când am citit cartea.
Iluminarea, o alta poveste. Am fost la un moment dat aproape de ea, dar nu am mers pană la capat, m-am oprit și am coborat muntele pe care urcasem pentru ca aveam impresia ca mai e ceva ce încă nu cunosc. Poate am procedat corect sau poate nu, dar cu siguranta mai sunt lucruri pe care nu le cunosc.
Nu cunoșteam atunci suferința unui copil, sau mai bine zis nu o cunosteam asa cum o cunosc acuma.
Îl duc pe Albert la gradinita. El știe că după masă nu o să-l mai iau eu. Nu plange, pentru ca incearca să fie baiat mare si puternic. Dar e trist, atat de trist. Tristetea lui e aproape materială. Mă tine de mana si isi lipeste capul de mine soptindu-mi „nu vreau să pleci, tati”.
Acuma dupa ce ne stergem lacrimile, ne aducem aminte ca exista copii in situatii mult mai dificile decat Albert. Copii care sufera de foame sau de frig si pe care cel mai adesea alegem sa nu-i vedem pentru ca suferinta lor ne doare si pe noi. Iar noi vrem sa fim fericiti. Si de ce nu am fi? Nu este vina noastra ca acei copii sufera.
Dar de ce sufera copiii? Ca doar ei sunt rodul iubirii dintre doi oameni. Dar hai sa ne imaginam acest scenariu:
El si Ea se intalnesc si se indragostesc. Se iubesc atat de mult incat isi unesc destinele si din iubirea lor rezulta un copil. Dar la un moment dat El, Ea sau amandoi ajung la concluzia (asta fiind aproape un stereotip, anume concluzii logice trase in legatura cu iubirea) ca nu se mai iubesc si prin urmare TREBUIE sa se desparta ca sa-si gaseasca iubirea in alta parte. Iar copilul sta si priveste… la amandoi neintelegand nimic.
Dar oare ce ar trebui sa inteleaga? In mod normal nu are ce sa inteleaga din comportamentul parintilor, pentru simplu motiv ca parintii nu se inteleg pe ei insisi. Habar nu au cand au iubit sau cand au incetat sa faca asta. Ar trebui sa stie, un copil ca viata este suferinta, pentru ca asa a spus Budha, dar sa se detaseze de dorinte si sa nu se mai identifice cu mintea si va pune capat acestei suferinte. Anihiland egoul va putea sa iubeasca neconditionat….
Dar Albert are 4 ani. El iubeste neconditionat totul, dar nu intelege nimic din ce i se intampla. Habar nu are de ego sau de minte, iar suferinta lui este reala. Iar eu sunt tatal lui si ar trebui sa-l feresc de suferinta si inca nu stiu sa fac asta. Nici Dovstoesky, nici Budha si nimeni altcineva nu pare a avea un raspuns in acest sens, pentru simplu motiv ca suferinta acestor copii este cauzata de indiferenta oamenilor mari. Iar ei, ca si mine de altfel, nu au cum sa lupte cu asta desi se straduie din rasputeri.
Asa ca daca stie cineva cum se poate lupta iubirea cu indiferenta, sunt deschis catre orice sugestie….
Alin Beta 
in clasa fiului meu sunt 21 de copii, dintre care 12 cresc cu un singur parinte. de multe ori fiul meu se uita la mine si zice… cine va urma la rand… el se asteapta sa mai fie cineva care sa ramana fara un parinte… i se pare ca ar trebui sa se intample asta, asa cum vine tramvaiul in statie… sau cum vine ziua in care iei alocatia…
eu cred ca in loc de iubire ar trebui scris egoism, pentru ca atunci cand alegi din iubire, nu renunti la celalalt, indiferent de rautatea lui dintr-un moment, iar in loc de indiferenta ar trebui scris placere personala, pentru ca doar dorinta de a-ti implini propriile dorinte te poate duce la nepasare fata de lumea din jur… dar aceasta este tot un fel de … egoism…
cu alte cuvinte, nu tre sa se impace cele doua, ci sa eradicam (ce cuvant! 🙂 ) egoismul.
Vorbeam de indiferenta noastra, mai degraba decat a lor. Ce putem face noi nu ei? Ce pot face eu?Habar n-am, dar mai caut.
…pacat ca doar suferinta, provocata de demonii interiori si asmutit asupra vietilor nevinovate aflate „la indemana” – a evoluat in timp, in forme alambicate, chiar contorsioniste in ridicol, as indrazni sa spun, nelasand NICI O SANSA unei lupte intre IUBIRE si INDIFERENTA in prezentul nostru cotidian.
Deci, prieten drag,,,,ce sens are?!
Poate suntem pur si simplu damnati, blocati in interiorul celor care au integrat iubirea si ratiunea in EGOISM si PROSTIE… poate ca nu doar situatia noastra este fara sansa de izbanda, poate ca si natia noastra nu mai are vreo sansa, cu tot pamantul binecuvantat pe care s-a nascut…
Toti marii acestei lumi si-au pus si inca-si pun intrebarile esentiale, deoarece acestea ghideaza SUFLETUL oricarui viu, dar forta de a gasi raspunsul este invers proportionala cu EVOLUTIA INVOLUTIEI care INGHITE IUBIRE SI RATIUNE!!! Sanse catre zero minus, sa poti macar rosti dorinta de a lupta si de a schimba ceva, global sau nu.
EGOISMUL, INDIFERENTA si PROSTIA se hranesc cu IUBIRE, nu uita!
Mai deunazi mi-am intrebat copilul ramas, inainte ca Soarele sa rasara, ce prefera: „sa stea deoparte la adapostul tertilor, sau sa ma insoteasca la un drum plin de durere si deznadejde?!” Si, spre mirarea mea, dupa cateva secunde, mi-a luat chipul intre manutele sale si m-a privit in ochi, spunand: „Eu sunt familia ta, deci vin cu tine!”
…si drumul acela este inca la inceput…