Despre Educatia care ne unește

Am zis ca este cazul sa ma pronunt si eu pe documentul lansat de Ministerul Educației in dezbatere publica. Observațiile pe care le fac aici am să le fac și în cadrul dezbaterii de la școală.

Înainte de a vorbi despre acest document, vreau sa fac o precizare despre actuala lege a educației, Legea nr.1/2011, nășită de Mircea Miclea și asumată de Funeriu. Este una dintre cele mai proaste legi a educației din toate timpurile și oricât incearcă creatorii ei să o apere sau să o laude, rezultatele ei se văd în tot ce înseamnă sistemul de învățământ actual. Este proastă pentru că în ciuda bla-bla-urilor de la inceputul ei si de mult prea des pomenitul Pact pentru Educație, rolul ei a fost doar de a se economisi cat mai mulți bani la un buget construit pentru a fi jefuit de Băsescu și camarilla lui. Costul standard pe elev a făcut ca normele de elevi pe clase să nu poată fi respectate, a distrus aproape învățământul vocațional și a creat o goana dupa elevi similară cu cea a facultăților dupa studenți, în dauna calității actului educațional. Oricât de multe povesti ar incerca domnii Miclea și Funeriu, este clar că au știut de la început ca această lege nu avea ca scop decât stabilirea unui prag minim de finanțare a școlilor astfel încât sistemul sa nu intre in colaps.

Mai există sens al existenței?

Una dintre cele mai mari probleme ale omului modern o constituie lipsa unui sens existențial. Un sens existențial adevărat, care sa răspundă la intrebările profunde: ”ce sunt eu?”, ”de ce exist?”.

Omul fără de țară

Fusese un zbor lung si obositor peste ocean, așa că eram dărâmat. Următorul avion era abia peste 5 ore și deși dormisem in primul avion mă simțeam rupt de oboseală. Aveam mare nevoie de o cafea tare, așa că mă uitam după o cafenea în terminalul aeroportului din X, unde făceam escală către către casă. Am găsit cafeneaua destul de repede și era surprinzător de liberă. In timp ce sorbeam fericit din băutura amară si aromată care mă readucea incet la viață, am început să mă uit în jur, după cum îmi era obiceiul, observând oamenii din cafenea. Nu erau prea multe persoane in local, doi tinerei ce pareau in luna de miere, și un bătrân ce părea absorbit in studierea unui album. Dădea încet paginile și ochii i se umpleau de o lumina atunci cand privea pozele. Pentru că sunt foarte curios din fire, am incercat sa văd despre ce era albumul și după oarecari eforturi am reușit să citesc coperta: BELATERRA – ghid turistic ilustrat. Hmmm, îmi suna foarte cunoscută această țară, știu sigur că mai auzisem de ea. Între timp, domnul în vărstă a realizat că mă uit insistent la el și mi-a zâmbit, eu l-am salutat iar el m-a invitat la el la masă. Am acceptat bucuros, pentru că nimic nu face să treacă mai repede timpul decât o conversație plină de spirit.

• Bună, numele meu este Mike

Tartar

Avionul depăsise de mult plafonul norilor, când Andreea iși băgă în urechi căștile și selectă muzica favorită de la dispozitivul din avion. Voia să lase muzica să-i inunde creierul și s-o facă să uite…. tot. În primul rând să-l uite pe el, boul boilor!!!!! Aaaahhh!! Îi venea să urle de nervi. De ce a fost atât de proastă și a crezut toate vorbele frumoase pe care i le-a zis …….

Andreea era o tânără de 24 de ani, frumușică și deosebit de inteligentă. Îi plăcea să se laude cu IQ-ul ei, care se apropia de 140 și spunea tot timpul că cea mai bună parte a ei este creierul. Și se îndrăgostise ca o proastă de Dahn, un tânăr de 28 de ani, vorbăreț și ingâmfat. Știa de la început că e un mincinos, dar cumva nu s-a putut abține și a căzut în plasa vorbelor lui dulci, chiar dacă se lăsase greu, foarte greu. Abia după o jumătate de an a cedat stăruințelor lui și au ieșit pentru prima dată la un film, dar după această primă întâlnire lucrurile s-au precipitat și în două luni se afla deja într-o relație cu un om pe care nu se putea abține sa-l iubească, în ciuda faptului că avea un caracter mizerabil. Își întrerupse șirul gândurilor pentru că realiză că fratele ei o întrebase ceva.

– Da, ce e?

– Cât a zis tati că stăm în România?

– 2 săptămâni, că atâta are concediu.

– Aha, bine, merci!

Cine salvează stânga politică?

În primul rând să vedem contextul politic și economic internațional. Având în vedere faptul că foarte mult timp, stânga politică a fost confundată eronat cu comunismul, după căderea blocului comunist a părut că singura opțiune politică viabilă este de dreapta. Cu alte cuvinte, rolul statului în controlul capitalului s-a diminuat foarte mult, în mai toate țările, ceea ce a creat premisele unei creșteri economice globale. Dar, așa cum au tot subliniat de-a lungul timpului numeroși economiști, principala proprietate a capitalului este că are tendința să se acumuleze, iar asta coroborat cu lacomia inerentă naturii umane a condus la o creștere a inegalității și inechității sociale. Prin urmare, la 26 de ani de la căderea comunismului și după o criză economică, putem observa o accentuare a decalajului dintre săraci și bogați, dar, ceea ce este mai grav, o subțiere a păturii de mijloc în mai toate țările. Cu alte cuvinte, oamenii care muncesc se găsesc la marginea pragului de sărăcie, ceea ce este absurd. Cum s-a ajuns în această situație? Răspunsul stă în cei 26 de ani de guvernări de dreapta, în care rolul statului în economie a fost constant diminuat, sacrificând tot ce nu era necesar pentru obținerea profitului, singurul principiu economic care stă la baza unei politici de dreapta. Iar în acest context, tot ce nu produce profit a fost, în mare parte ignorat, sau chiar adaptat pentru a produce profit. Educația, sănătatea, securitatea devin mofturi într-o politică de dreapta, deoarece nu produc profit, prin urmare au fost regândite, astfel încât, dacă nu pot să producă profit, măcar să producă cât mai puține pierderi. Astfel Educația a fost adaptată la piața muncii, eliminându-se din programe tot ce era inutil din punctul de vedere al capitalului. Sănătatea a fost trecută în zona serviciilor plătite, deoarece prin modelul asigurărilor de sănătate, pachetele minime devin tot mai golite de substanță, iar dacă dorești o intervenție serioasă, aceasta va trebui plătită. Securitatea are un statut mai special in lumina noilor evenimente internaționale, dar este evident că și aici s-a căutat a se face economii serioase. Discuția despre educație și piața muncii este mult mai serioasă, dar nu o s-o dezbatem aici, la fel și situația din sănătate.

Purgatoriu

 

 

George se trezi ca de obicei primul și se indreptă adormit către baie. O privi în treacăt pe Crina cum doarme, pe spate ca să nu-și strice coafura. După ce-și făcu nevoile se spălă pe fața, privindu-se îndelung în oglindă. Îi plăcea ce vedea, chiar daca avea un început de chelie și burta îi venea tot mai insistentă peste cureaua pantalonilor. Se considera un bărbat adevărat, deși îl enerva un pic faptul că era cam mic de înălțime. Din punctul ăsta de vedere Crina nu înțelegea niciodată cât de frustrant era pentru el când purta tocuri, pentru că atunci difernța de înălțime dintre ei era și mai evidentă. De parcă asta era singura problem pe care ea nu o înțelegea. Îi veni în minte chipul somnoros și își dădu seama că a zăbovit prea mult în baie.

– Mai stai mult în baie, hai odată ce te mocăiești atât. Știi că la 8 trebuie să fiu la birou.

– Gata, gata, aproape am terminat, spuse el, ștergându-se în grabă pe ochi.

Iar e indispusă, gândi el, în timp ce făcea cafeaua, pe care o bău în grabă aproape fierbinte. Își îndesa burta în pantaloni, îmbrăcă repede și cămașă călcată cu grijă de Crina și când era aproape gata îi strigă prin ușa de la baie:

Omul Bufniță – Partea a doua

 

– Și atunci ai intrat în cetate, îl întrebă Judecătorul?

– Nu, pentru că am crezut că nu am văzut bine. Așa cum v-am spus, oamenii din această cetate nu au nici un fel de chip pentru mine, sunt toți niște umbre fără nici un fel de formă. După incidentul cu Pisica de la poarta cetății am petrecut multe ore căutând vreo diferență între umbrele din cetate, dar nu am reușit să găsesc nici una. Știu că poate lumea are impresia că o Oaie, de exemplu, e doar un animal care merge in turmă, fără nici un fel de personalitate, dar nu este așa. Oile se ajută între ele și își protejează mieii cu îndîrjire, iar această grijă le individualizează într-un anume mod. Sau se poate crede că Găinile sunt la fel, sau Șobolanii, dar nu este așa. Deși par prostuțe, de fapt găinile iubesc foarte tare mărgelele așa că fiecare dintre ele se împopoțonează în moduri diferite și cotcodăcesc vesele de fiecare dată când fac ceva. Iar Șobolanii, oricît de respingători ar fi, diferă între ei prin gunoiul din care își extrag de obicei banii. Dar umbrele din acest oraș nu prețuiesc nimic, sau, mai bine zis, nimic atât de mult încât să se poată deosebii între ele. Nu sunt interesate de copii, au bani, pentru că în jurul cetății mișună de Șobolani, dar nu Umbrele sunt cele care au făcut banii. Au mărgele pe ele, dar nu au vreo semnificație aparte…

Omul Bufniță – Prima parte

Era o dimineață răcoroasă de toamnă, iar ceața care se lăsase pe strazile cetății anunța o zi senină. Ar fi fost o altă zi normală, dacă nu era agitația din fața unei clădiri impunătoare pe frontispiciul căreia scria mare: JUDECĂTORIE. Înăuntru clădirii era și mai mare vânzoleala, oamenii înghesuindu-se curioși către sala cea mare. ”Uite-l acolo!”, ”Unde? Unde?”, ”Acolo, in boxa acuzațiilor!”, erau cele mai rostite propoziții din sală. Cel către care erau indreptate toate privirile era un barbat, încă tânăr, de un calm nefiresc, având în vedere toată agitația din jurul lui.

– Liniște! Liniște! Se auzii vocea aprodului! Excelențele lor Judecătorii!!!

În sală se lăsă o liniște profundă, în timp ce 6 femei și 6 bărbați, imbrăcați în robe negre își ocupară locurile de la prezidiu. Oamenii din sală priveau fascinați la cei 12 judecători. De foarte mult timp nu ma fuseseră convocați. Ce-i drept, nici nu se mai auzise de un astfel de caz de foarte mult timp. Unul dintre judecători bătu cu ciocanul în masă și întrebă:

Căsătoria…(fragment din Misterioasa Călătorie)

(…)A doua zi era duminică, așa că nu aveau școală. După masă, Andi și Alina au pornit într-o plimbare prin pădure ca să poată vorbi în liniște. Ziua se anunță superbă, iar pădurea se deschidea în fața lor ca o carte frumoasă ce abia așteaptă să fie descoperită. Mergeau către un loc favorit al lor, într-o poiană nu foarte mare în care creșteau tufe de zmeură.

– Ce te frământă pe tine de căteva săptămâni, Alina?

– Pe mine? Nu mă frământă nimic.

– Sunt convins, totuși, că ai ceva pe suflet. Ce te deranjează, nu vrei, mai bine, să-mi spui? Aseară după masă, în timp ce discutam în salon, am văzut că la un anume subiect ai devenit mai atentă.

– Nu știu la ce te referi.

– Mă refer la căsătoria noastră.

– Dragul meu, știi că nu vreau să te forțez cu nimic, când o să te hotărăști să ne căsătorim, atunci o s-o facem.

– Există mai multe forme de forțare, dar nu vrea să vorbim despre asta acum. Să știi că m-am hotărât să ne căsătorim peste două săptămâni, după negocieri. Cred că după negocieri o să ne putem căsătorii în liniște.

Eden

Sorbi ultima înghițitură de vodcă cu cola din pahar, înainte să scoată rufele din mașina de spălat așa cum făcea în fiecare sâmbătă. Se simțea un pic ciudat singur în apartament. Se făceau deja 2 săptămâni de când băiatul lui plecase să studieze Automatica la o universitate din State.

După ce întinse cu grijă rufele pe uscătorul de pe balcon duse ligheanul de plastic pe cosul de rufe din baie, acolo unde îi era locul. După ce termină de aranjat lucrurile se spălă pe mâini și în timp ce se ștergea pe față se privi în oglindă. Adam B. era un bărbat de 53 de ani, dar căruia cu greu îi dădeai 40.  Atletic, se străduia să-și facă exercițiile fizice de două ori pe săptămână și mergea pe jos ori de câte ori avea ocazia. Doar câteva riduri pe la colțul ochilor și al gurii, precum și părul ce începea să se argintească îi trădau vârsta reală.

După ce termină de făcut curat și în baie se duse pe balcon să deschidă geamurile. De afară răsunau glasurile cristaline ale copiilor ce se jucau în părculețul din fața blocului. Fusese o primă săptămână din octombrie, extrem de frumoasă și caldă, iar lui îi plăcea în mod deosebit toamna.