Cât de zburători sunt zmeii (partea a patra)

–       DE CE EU?

–       Asta e a doua ta întrebare?

–       Da, raspunse ea uitându-se hotărâtă în ochii albi ai Ghicitorului, parcă dorind să-i transmită cumva determinarea ei.

–       Pentru că ești la fel ca el.

–       Eu? Nu cred, te înșeli, eu nu sunt deloc ca el. El e hotărât, entuziast şi optimist , eu sunt şovăelnică şi sceptică. El știe să zboare eu abia merg. Asta nu cred….

–       Uită-te în tine fată dragă, spuse Ghicitorul. Ai aceeași inimă de foc, neliniștea ta de acolo vine. Sunt binecuvântat de zei pentru că am reușit să văd doi zmei în viața mea. Sunteți tot mai rari. Au fost vremuri când erau mulți, dar în ultima vreme au dispărut aproape cu totul.

–       Nu cred că știi ce vorbești bătrâne, eu nu sunt un zmeu, sunt un om normal, care își

dorește o viață normală.

–       Poți să negi cât vrei, dar undeva înăuntru tău știi că ești altfel decât ceilalți, tot timpul ai știut asta.

–       Îmi spui povești bătrâne, a fost doar un vis ciudat. Nu o să-l mai văd niciodată, nici măcar nu știu cum am ajuns acolo, oriunde și orice ar fi acel acolo.

–       Poți să-l vezi când vrei tu, este suficient să-l chemi. Nu poate să se opună chemării tale.

–       Nu vreau să mai aud nimic din toate astea, lasă-mă…..

În timp ce spunea aceste cuvinte  se ridică cu un gest nervos și fugi din încăpere. Trecu ca o furtună pe lângă bătrână, se urcă în mașină și își propuse să nu mai calce niciodată pe acolo. Ajunse în fața blocului dar încă nu se hotărî să urce. Ar fi vrut să-i mai vadă odată ochii zmeului.

–       Vino, șopti cu teamă.

Privi în jur dar nu îl zări. Oftă se dădu jos din mașină și se îndreptă către bloc. Intră în scară și verifică cutia poștală.

–       De ce m-ai chemat?

Se întoarse și-l văzu. Aceeași ochi triști și adânci.

–       Nu am crezut că o să vi.

–       Să înțeleg că m-ai chemat doar din curiozitate? Vroiai să vezi dacă răspund chemării tale? Știi foarte bine că nu pot să nu-ți răspund. Nu știu cum ai ajuns în grădina mea. Nu a ajuns nimeni acolo, sau aproape nimeni. Oricum, nimeni nu a ajuns atât de departe înăuntru ei.

Vocea lui era atât de blândă și plăcută încât părea că o mângâie. Se uită la el și își aminti starea de liniște ce o cuprinsese în acea grădină. O dorință nestăvilită de a se întoace acolo o năpădi. Se apropie de el și-l sărută pe obraz. El o luă în brațe și o sărută lung pe buze. Mintea ei îngheță și se trezi spunând:

–       Hai să ne întoarcem în grădina ta.

–       Ne întoarcem, dar o s-o găsești schimbată. Grădina este un loc magic, construită de fiecare zmeu. Atunci când doi zmei se întâlnesc grădinile lor fuzionează, astfel încât în acest moment nu va mai fi grădina mea ci a noastră. Dar, înainte să mergem acolo te rog să privești adânc în tine. Odată intrată în grădină, ar fi bine să nu o mai părăsești, altfel vei distruge ambele grădini.

–       Grădinile pot fi distruse? Pentru totdeauna?

–       Nu, pot fi distruse, dar cu răbdare pot fi refăcute. Ele sunt pline de flori și dacă ai răbdare cu o floare, o uzi în fiecare zi și îi oferi căldură va înflori din nou, dar durează să o reconstruiești o grădină.

–       Vrei să spui că o să locuim în grădina aia de acum înainte?

–       Nu, chiar dacă avem aripi suntem, totuși oameni și o să trăim printre ei, grădina este refugiul nostru, liniștea inimii noastre.

–       Înțeleg, dar dacă o să trăim printre oameni ce o să facem, cum o să trăim. Eu recunosc că sunt obișnuită să trăiesc într-un oarecare confort. Urăsc să nu am bani, să nu pot să-mi cumpăr lucruri….

–       Nu vom fi săraci, dar nici bogați. Vom putea duce un trai decent în lumea oamenilor, adevărata noastră bogăție vine din altă parte.

Ea îl privi neîncrezătoare, dar ceva din privirea lui o liniști. Se cuibări în brațele lui și închise ochii. O amețeală ciudată o cuprinse. Deschise ochii și văzu că sunt în grădină, doar că de data asta, grădina era toată înflorită. Mai mult, nu mai părea deloc neîngrijită, ba din contra. Toate florile, toți copacii, absolut totul păreau a fi la locul lor. O liniște interioară o cuprinse. Închise ochii și se lăsă de tot în brațele lui. Simțea că plutește. Îl sărută lung privindu-l în ochi. O căldură imensă părea că izvorăște din amândoi. Privi pasărea de lumină ce creștea din inimile lor și avu impresia că visează.

Nu știa cât timp trecuse, dar îi auzi vocea. Se miră, pentru că el nu avea cum să intre în grădina lor.

–       Cine e, o întrebă Zmeul.

–       El e…… iubitul meu, cred.

–       Crezi?

–       Suntem de mult împreună, de foarte mult timp.

–       Timpul nu este relevant în iubire.

–       Știu, dar în felul lui mă iubește și mie cred că îmi lipsește.

Auzea tot mai tare glasul lui, părea că suferă. Nu vroia să sufere. Se simțea vinovată.

–       Poate ar trebui să-i mai dau o șansă, mă pot întoarce aici oricând. Aș vrea să știu că am făcut tot ce-mi stătea în puteri. Și tu ai făcut la fel cu ea.

–       Ți-a povestit Ghicitorul, nu-i așa. Dar ți-a spus și cum s-a terminat totul.

Ea privi aripile frânte ale Zmeului și spuse zâmbind:

–       Eu nu am încă aripi, poate nu o să am niciodată.

–       Nu fi așa sigură, îi spuse el mângâindu-i spatele.

O senzație ciudată trecu prin omoplații ei. Își văzu aripile de un verde smarald și se sperie.

–       Cum o să trăiesc printre oameni cu ele?

–       Strângele, uite așa, o învăță Zmeul. Dacă nu zbori nimeni nu o să știe că le ai.

–       Plec acum, dar o să mă întorc.

–       Poate, spuse el trist, o să vedem.

Zmeul rămase singur în grădină. Se uită la urma lăsată de ea în iarbă și oftă:

–       Te-am rugat să nu părăsești grădina odată ce intri în ea.