Despre imperfecţiune

În seara asta nu am să scriu nici un fel de pledoarie, doar o poveste chinezească despre imperfecţiune şi o poezie de Nichita Stănescu, oarecum pe aceeaşi temă.

Bătrâna şi ulciorul

Era odată o bătrânică ce avea 2 ulcioare cu care căra apă ca să-şi ude grădina de legume. Dar, în timp ce unul dintre ulcioare era perfect, cel de-al doilea era crăpat şi din această cauză, de fiecare dată ajungea la grădină doar cu jumătate din apă. Într-o zi, ulciorul crăpat i-a spus bătrânei:

-Îmi pare atât de rău că te chinui cu mine şi că jumătate din apa pe care o iei de la râu se pierde pe drum.

-Nu-ţi face probleme, îi spuse bătrâna, ştiam de mult  de imperfecţiunea ta, dar pe partea ta de drum am sădit flori pe care tu le uzi de fiecare dată când car apă. Eu culeg acele flori şi le duc în casă, iar florile îmi înseninează toată viaţa.

Poezia lui Nichita Stănescu este asta:

Lecţie despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Aşa cum sunt acum nu mai ştiu nimic despre nimeni şi mai ales despre mine. Am impresia că mă uit în fiecare moment care trece peste mine şi că în curând nu va mai rămâne din mine decât o amintire în minţile celor care încă mă mai ştiu. Aştept clipa când pot să mă ridic din nou şi să scutur cenuşa de pe mine ca să pot să-mi iau zborul…